Temele sunt mai grele ca bebelușia! Cum m-a scos din minți cuvântul „mama“

Alexandra Irimiea

Copilul meu e în clasa I și învață să scrie de mână. Ah! Doamne, nu m-aș fi gândit că temele sunt mai grele ca… bebelușia!

Azi m-a tocat. Mărunt de tot. Mi-a atins niște limite pe care nu credeam că le am. L-am făcut să plângă și îmi părea tare rău să-l văd așa necăjit, dar nici eu nu eram prea bine. Îmi vâjâia capul, mă durea stomacul și simțeam că nu se mai termină tema lui pentru mâine. Fiecare literă era un chin.

Nu m-a scos niciodată din pepeni ca acum. Nici când era bebeluș și avea colici nu m-a adus în starea asta. Eram neputincioasă. Era târziu. Trecuse ora de culcare și Iusti era prea obosit. Nu-i mai ieșea nimic, parcă nu mai știa nici pe „a” cum să-l scrie. Ahhh! Mă cuprinsese disperarea!

Și n-a fost neapărat o temă de speriat, dar cu un Iusti neobișnuit cu temele pentru acasă, orice trece de 4-5 rânduri parcă ia dimensiuni cosmice. Săptămâna asta a plâns de câteva ori zicând printre lacrimi că e prea mult, că are prea multe teme și îl prinde noaptea și că nu mai are timp de nimic. Și, ce e drept, cam așa a fost.

Am încercat mai multe strategii, dar parcă niciuna nu funcționează pe termen lung

În prima zi ne-am apucat de teme devreme, cu gândul să le terminăm cât mai repede. Am venit de la școală, s-a schimbat, am mâncat, a avut o pauză de vreo 30 de minute, iar apoi teme. A scris vreo oră, dar apoi dădea semne că nu mai poate, că i se termină bateriile, așa că i-am dat pauză. 10 minute, ca la școală.

Credeți că a funcționat? Da de unde! Se smiorcăia, se foia pe scaun, tot greșea și tot ștergea cu guma. Mi-am dat seama că nu mai am „aluat de lucru“, așa că i-am permis o pauză mai lungă. Bineînțeles că s-a bucurat și că s-a apucat imediat de joacă. Să-l fi văzut cum îi turuia acum gurița și ce viteză aveau mașinuțele în mâinile lui. NICI vorbă de baterii terminate. Acum era plin de energie.

Am stat puțin și pentru că ne-a făcut soarele cu ochiul, am zis să ieșim puțin pe afară. Eu, cu gândul să se recreeze și să fie apoi apt pentru teme. Ei bine, când ne-am întors, a scris rândurile rămase foarte repede, fără probleme. M-am mirat de el și m-am bucurat, râzând în sinea mea și crezând că am descoperit secretul temelor.

„Gata, știu ce-am de făcut de-acum înainte. O ieșire pe afară mai întâi și apoi teme.“

Zis și făcut. A doua zi, după ce s-a schimbat și am mâncat de prânz, am zburat în parc. Am stat 2 ore, să aibă timp copilul de joacă serioasă. Până la urmă, cum ar fi putut, mititelul, să scrie imediat ce venea de la școală?! Adică după 4 ore de scris, trecea, din nou, direct la scris?!

Mai aveam puțin să mă laud la toate prietenele mămici cu descoperirea mea, să-mi scot chiar „brevet de invenție“, dar azi mi-am luat-o bine de tot în freză. Se pare că am ajuns la vorba aceea veche „orice minune ține doar trei zile“.

Mi-am dus copilul în parc, l-am obosit bine jucându-se și cu doi prieteni, iar apoi ne-am apucat, conștiincioși, de teme. Dar pentru că a trebuit să așez unele lucruri prin casă, joaca s-a întins cam mult și iată-ne așezați la birou, gata să începem temele, pe la ora 5 după-amiaza.

Am făcut câteva exerciții pe o fișă dedicată literei „e“. Apoi a scris două rânduri pe caiet tot cu „e”. A urmat „m” și „a”, litere mai vechi. Să nu uităm și de cuvinte: am, ma, ea, mea, mama și mame. A mers bine o perioadă, iar apoi am simțit fiecare literă de-a lui pe șira spinării.

cuvântul „mama“

Un Iusti speriat de greșeli

Si mai ales de pixul roșu al doamnei care corectează neiertător, mă întreba întruna „E bine, mami? E bine?“. Iar eu îi ziceam, după vreo 10 repetări, aproape mecanic: „Da, e OK. Nu-l șterge, era bine“ sau „OK, pe ăsta șterge-l. Vezi că ai depășit linia“.

În timpul ăsta, scriam și eu, cot la cot cu el, dar nu de mână, ci la tastatură. Încercam să scriu un articol, dar asemeni temei lui, simțeam că nici „a mea“ nu se mai termină.

Da, poate nu mai știu cum e să fii în clasa I, dar țin minte că nici mie nu-mi plăcea, culmea culmilor pentru un jurnalist, să scriu. Și știu că mama avea un Sfânt Neculai cu care mă mai altoia și pe care îl rupeam cu poftă ori de câte ori îl prindeam.

Însă victoria mea era de scurtă durată întrucât erau destui boscheți în fața blocului din care mama își făcea cu ușurință o nuielușă nouă.

Spuneam că poate nu mai știu cum e să fii în clasa I, dar nici nu pot să înțeleg de ce e atât de grea scrierea de mână. O liniuță, un oval, un bastonaș și litera „a” e gata. Trei bastonașe legate îți dau un „m”, iar o bucliță năstrușnică îl aduce pe „e”.

Ei bine, nu și pentru Iusti. Chiar dacă i-am repetat, aproape mecanic, toate etapele, reușesc să se strecoare, în caietul lui, niște hieroglife greu de înțeles.

Și uite așa tema noastră pentru acasă, la doar două materii: românâ (CLR) și matematică (MEM) devine un neverending story care ne obosește pe amândoi, ne gâdilă bine de tot nervii, se lasă cu lacrimi, frustrări și alte lucruri complet neterminate – casa aspirată doar pe jumătate, articole nescrise din partea mea, rufe neîntinse pe culme și o cină ratată de o mamă care, la final, după ce a citit povestea de seară și a adormit copilul, nu a mai vrut nimic. Nu i-a mai trebuit decât să-și potolească avântul nervilor, să închidă ochii și să spere că mâine va avea mai mulți sorți de izbândă… Poate mai multă răbdare sau cine știe, poate va găsi secretul temelor care nu se întind pe toată ziua.

Ahh, cum o să trecem de clasa I? Și oare, a II-a va fi la fel de grea? Sau poate mai grea?

Pun capul pe pernă și mă cufund în întrebări fără răspuns. Respir adânc și încep să înțeleg mai bine cum i-au apărut mamei, pe frunte, acele două cute de încruntare…

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa