Vocea ta: A fi mamă se moşteneşte?

Să fii părinte este cea mai grea meserie!

Uite-aşa îmi încep textul cu o platitudine, spre disperarea unora, dar combateţi-mă dacă puteţi! Încă de la cele două liniuţe ale testului de sarcină, am căutat informaţii despre sarcină, alăptare, naştere, creştere, educație, nutriţie etc. Şi de atunci too-oot caut, în încercarea de a fi azi un părinte mai bun decât ieri. Într-una dintre căutările mele, am dat peste reclama unui seminar de parenting (la care am şi participat). Am citit şi comentariile care-l însoţeau, iar unul dintre ele m-a tras fără milă de urechi. O doamnă susţinea că, dacă Dumnezeu a hotărât să devină mamă, Dumnezeu nu s-a gândit că trebuie făcute cursuri pentru a-i creşte şi că a fi mamă se moşteneşte, nu se învaţă.

Doamna este atotştiutoare, chiar mai atotştiutoare decât divinitatea (pleonasmul este intenţionat aici), ştie la ce se gândeşte Dumnezeu. Poate aşa ar putea să ne anunţe şi pe noi când scad preţurile şi când cresc salariile (nu invers!), preţul gramului de aur de săptămâna viitoare şi leacul contra cancerului.

Nu trebuie să faci cursuri pentru a fi un părinte mai bun!

Nuuu! Nici măcar să citeşti vreo carte despre dezvoltarea copilului la vârste diferite, despre cum să gestionezi crizele de furie, despre cum să tratezi gelozia dintre fraţi. Nu trebuie să faci nimic! Poţi rămâne aşa, cu modelul moştenit. Poate că, odată cu golirea pântecului la naştere, ţi s-a umplut creierul cu moştenirea motherhoodului, ţi s-au activat instantaneu circuitele responsabile cu metodele de a creşte şi a educa un copil. Deci, plinul informaţional a fost făcut, las-o aşa!

Lăsând la o parte sarcasmul, mă tot gândesc: în ce măsură se moşteneşte mămicia?

Admit că preiei nişte modele. Dacă ai suficiente striaţii la mansardă, recunoşti în unele eficienţa, iar în altele lipsa de logică, inutilitatea („Pentru c-aşa zic eu şi nu mai pune atâtea întrebări!”, „Nu mai plânge că te văd ceilalţi şi râd de tine!”, „E ruşine să faci aşa!”, „Dacă nu eşti cuminte, vine ţiganul şi te ia!”, „dacă mai mănânci îngheţată, mergem la doctor şi-ţi face injecţie!”). Cu un pic de cugetare, realizezi că unele metode sunt depăşite, că unele sunt lipsite de valoare, că ai copii diferiţi de tine şi că metodele mamei tale nu (li) se aplică (mereu). Dacă ai suficiente striaţii la mansardă, realizezi că niciun model nu e perfect, dar că toate modelele sunt perfectibile.

Dar cei care au crescut fără mamă de unde „au moştenit” modelul?

Dacă n-ai avut mamă pentru că ea te-a abandonat (mişeleşte) la orfelinat, de unde ai mai moştenit modelul? Ce te faci? Cum vei şti să-ţi creşti frumos copiii pe care Dumnezeu a hotărât să-i ai?

Nu-i aşa că-i simplu să ai certitudinea că le ştii pe toate, să fii sigură de metodele tale? Şi nu-i aşa că-i greu să fii plină de îndoieli asupra metodelor pe care le foloseşti, să te gândeşti mereu că ai fi putut gestiona altfel o criză de nervi, un conflict între fraţi, să realizezi că, prin acea criză, copilul îţi transmite un mesaj pe care nu ştii mereu să-l citeşti? E greu să te-ndoieşti uneori de calitatea de a fi mamă. Pentru că nu înveţi la şcoală să fii părinte, ci din mers, alături de copilul tău.

Poţi să acţionezi corect de multe ori, dar să şi greşeşti adesea. Şi-atunci, te opreşti vreodată din învăţat sau îţi pui singură oprelişti? Anulezi aprioric posibilitatea să mai înveţi ceva, probabilitatea că există cineva de la care să mai ai de învăţat, certitudinea că poţi deveni mai bună şi să ai astfel copii mai buni decât tine, deschişi spre învăţare?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație