Vocea ta: Acele legături speciale

Legăturile speciale din viața noastră

Prima întâlnire a fetiţelor mele a fost cel mai emoţionant moment din viaţa mea, a depăşit până şi emoţiile primei mele întâlniri cu ele. Mi s-a topit toată fiinţa, timpul a stat în loc şi simţeam că am ieşit din propriul corp şi plutesc deasupra lor.

A fost dragoste la prima vedere în starea cea mai pură. Sofia a aşteptat-o cu mare nerăbdare pe surioara ei cea mică. Era atât de fericita să o vadă în sfârşit, încât cu greu am reuşit să o oprim să nu se urce în landou peste ea. O tragea de mânuţe să îi dea pupici, ce mai, fericire absolută! Pe tot timpul sarcinii am pregătit-o cât de bine am putut pentru ceea ce urma.

Am adoptat cât am putut de bine metodele parentajului necondiţionat

Sofia avea doar 19 luni când am nascut-o pe mezină. Era în plină dezvoltare şi am încercat să fac în asa fel încât venirea pe lume a surioarei sale să o afecteze în sens negativ cât mai puţin posibil. Relaţia mea şi a soţului cu Sofia a fost una foarte strânsă înca din viaţa ei intrauterină. Am adoptat cât am putut de bine metodele parentajului necondiţionat, iar asta a dat roade frumoase.

Având un copil empatic şi atat de sigur pe propria persoană şi pe relaţia sa cu noi, primirea unui nou membru în universul său şi al nostru a fost relativ uşoară. Primele zile după ce am adus bebeluşa din maternitate au fost marcate de câteva episoade de tantrumuri cum nu ne-a fost dat să vedem vreodata la Sofia.

Crize de plâns până la epuizare, aruncat pe jos, lovit cu palmele şi alte gesturi negative în încercarea ei de a atrage atenţia. Fiind încă in convalescenţă după naştere şi cu bebeluşa ataşată de mine non-stop, era destul de dificil, practic imposibil, să mă ocup eu şi de Sofia. Acest lucru a dus inevitabil la o distanţare a ei faţă de mine. Deşi era foarte ataşată de bebeluşă, pe mine mă respingea.

De câte ori încercam să mă apropii mă trimitea la sora ei

Mă încercau sentimente de milă, frustrare şi disperare. Înainte de a naşte dormeam toţi trei, eu, sotul şi fiicămea în acelaşi pat. Aveam aceeaşi rutină aproape în fiecare seară. Acum tot universul ei era dat peste cap şi dacă în timpul zilei reuşea să îşi stăpânească emotiile, răbufnea seara şi peste noapte. Am hotărât după două nopţi în care Sofia nu dormise aproape deloc, era pe jumate lesinată de somn şi plâns, să o re-aducem cu noi în dormitor. Fie ce o fi! A fost cea mai bună decizie!

Prima noapte s-a trezit de câteva ori dar am reuşit să o readormim mai uşor decât în nopţile anterioare. După câteva nopţi asemănătoare simţeam îmbunătăţiri. Dimineţile se trezea încă agitată şi obosită dar plângea mult mai puţin. Vroia să stea lângă mine şi surioara ei care era încă nedezlipită de sânul meu. Am lăsat-o să facă ce vroia ea în limita siguranţei. O încurajam să se apropie cât mai mult. Dimineaţa mă trezeam odată cu ea şi făceam toate eforturile pentru a-i da eu micul dejun.

Soţul şi bunicii îi acordau toată atenţia de care avea nevoie

Îi spuneam des cât o iubim şi cât o apreciem de mult. Eforturile de a o integra pe mezină în familie într-un mod blând şi plăcut pentru fetiţa cea mare au fost semnificative atât din partea mea cât şi a soţului. Oboseala şi stresul erau la maxim dar ne încurajam şi ne susţineam reciproc, mai mult el pe mine, recunosc! Eram motivaţi de faptul că în decurs de câteva zile am trecut de momentele de criză şi ne reconectasem cu Sofia. Începuse să fie mult mai liniştită şi să coopereze cu noi.

Acest episod din viaţa noastră a durat o perioadă foarte scurtă dar  a fost cel mai intens  din punct de vedere emoţional. A trebuit să trecem peste multe preconcepţii şi prejudecăţi pentru a accepta neacceptarea Sofiei şi astfel să putem restabilii elementele conectării cu cele doua fete ale noastre. Mă refer în special la conectarea cu cea mare, ea fiind la vârsta la care testează cel mai mult limitele.

Au fost multe momente în care mi-am pierdut răbdarea în faţa refuzurilor de a coopera la mâncare sau îmbrăcat. Fiecare reacţie negativă a mea îi provoca ei una şi mai dezastruoasă. Mă simţeam foarte vinovată şi îi ceream iertare de fiecare dată. Niciodată nu am justificat schimbările din viaţa noastră pe seama surorii sale mai mici. Răstălmaceam povestea în aşa fel încât ea să nu o asocieze pe sora ei cu trăirile negative. Acum după nici trei luni Sofia a început să coopereaze din nou fără nici o problemă cu noi. Şi-a recăpătat încrederea în mine, în ea şi în relaţia noastră ca familie.

Face în continuare progrese mari şi ne uimeşte

Tantrumurile mai apar rar când întarziem prea mult seara cu băiţa şi ora de culcare, dar reuşim în 99% din cazuri să ne încadrăm şi să le evitam. Îşi iubeşte surioara, îi poveste, îi cântă, îi dă sute de pupici, îi aduce jucării şi o ajută să le prindă, mai rău e când îi dă să mănânce sau când vrea să o ia la dans. Cea mică o urmăreşte cu interes deosebit, reacţionează diferit în preajma ei faţă de cum reacţionează în preajma noastră, altfel îi zâmbeţte şi gângureşte. Relaţia lor este un adevărat spectacol al iubirii.

Relaţia noastră ca familie – o iubire în patru, mai mare şi mai puternică, ce creşte tot mai mult pe zi ce trece. A fost greu, extraordinar de greu, dar oricât de mare a fost efortul rezultatele sunt înzecit satisfacatoare. În situaţia dată puteam opta pentru multe soluţii mai uşor de aplicat pentru noi ca parinţi dar care pe ea ar fi afectat-o în mod negativ. Nu am vrut să sacrific bunăstarea şi fericirea copilului în favoarea comodităţii noastre ca părinţi.

Uneori, înainte să am copii vedeam anumite familii care parcă erau mai “altfel”.

Parcă erau legaţi aşa printr-o vrajă şi conectaţi unul la celălalt într-un mod mai special. Erau mai veseli şi mai comunicativi şi iţi era mai mare dragul să fii în preajma lor. Copii acelor părinţi sunt acum la vârsta adultă ca şi mine şi sunt la fel de deosebiţi, ei sunt cei care ies în evidenţa prin felul lor deosebit de a fii – oameni! De multe ori m-am gandit la ei de când am aflat că voi fi mamă. Aşa o familie îmi doream şi eu. Aşa copii îmi doresc şi eu. Pentru asta am urmat exemplul acelor părinţi.

Dragostea necondiţionată, atenţia necesară, respectul pentru sentimentele şi trairile intense ale copiilor sunt fundaţia solidă, necesară pentru a deveni un adult independent,empatic şi echilibrat, capabil de autoeducare şi nicidecum răsfăţ. Am avut privilegiul să am acces la informaţii privind educaţia copiilor în mod empatic şi conştient. Primul şi cel mai important lucru pentru a avea reuşită în această nouă cale pe care am ales-o, fară să stau pe gânduri, a fost să autoeduc propria mea persoană, să depun toate eforturile să depăşesc barierele mele la nivel psihic şi sentimental pentru a fi capabilă să mă conectez cu adevarat la copiii mei.

Educaţia nu înseamnă doar suport financiar.

Hrana, îmbrăcămintea, jucăriile, grădiniţa/şcoala, excursiile cam la asta se rezumă. Degeaba îi oferim copilului tot acest suport dacă nu suntem capabili să le oferim sprijinul şi echilibrul sentimental de care au nevoie.

Vă rog sa mă credeti că metodele tradiţionale de educaţie, cu precădere cele care promovează corecţia fizică, sunt fundamental greşite în ceea ce priveşte dezvoltarea psihică sănătoasă. Nu! Nu e suficient şi nici corect faţă de copil să spunem „lasă că aşa am crescut şi eu şi uite ce bine am ajuns”. Mămici, tatici, profesori, educatori faceţi-vă vouă şi copiilor voştrii o favoare uriaşa şi scuturaţi-vă de povara învaţăturilor de educare tradiţională impuse de nevoile unor sisteme reci care au eradicat cu cruzime orice latură sentimentală în vederea creşterii unor mase de roboţi uşor de manipulat. Îmbraţişaţi cu drag darul iubirii necondiţionate şi a educării prin limite logice impuse cu blândeţe, calm şi înţelegere. Generaţiile viitoare vă mulţumesc deja.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație