Vocea ta. Adevărul despre munca de acasă. Cum poți lucra în timp ce copiii, goi, înoată în apa de pe parchet

Theodora Fintescu, redactor

De câteva săptămâni, și eu și soțul muncim de acasă. Avem copii mici (patru și doi ani), stăm în afara Bucureștiului, iar până la serviciu și înapoi făceam până acum, zilnic, trei ore el, o oră și jumătate eu. Să stai în traficul din București o oră și jumătate la dus și tot așa la întors, când acasă te așteaptă micuții cu sufletul la gură, a fost un chin. Angajatorii au înțeles, am găsit o formulă convenabilă pentru toți și iată-ne, muncind în patru, de acasă.

În prima zi de muncă de acasă, soțul le-a trimis colegilor o fotografie cu puștiul cel mic stându-i pe cap, la propriu, în timp ce el muncea. Ne-am distrat în ziua aceea, dar apoi ne-am disciplinat și am făcut în așa fel încât în prima parte a zilei eu să stau cu copiii și el să muncească, iar de la ora 17 să merg eu la serviciul din birou și el să se ocupe de copii. De două ori pe săptămână vine o doamnă care ne ajută cu mâncarea și curățenia, iar formula aceasta se dovedește a fi excelentă. Sigur, am putea renunța la serviciile doamnei și m-aș putea ocupa eu de curățenie și mâncare. Însă m-aș desprinde complet de meseria și de pasiunea mea, iar neuronii mei, parțial adormiți după două sarcini, ar muri de-a dreptul.

În zilele bune, totul merge ca uns: copiii înțeleg și acceptă că tati nu e disponibil mai mult de 5-10 minute pentru o mică hârjoneală și un pupic sau că mami nu poate munci când unul se instalează în dreapta biroului cu tobele și celălalt în stânga, cu orga și microfonul. În zilele mai puțin bune, toată organizarea se dă peste cap, copiii sunt frustrați și nervoși că-i ușuim dintr-o parte în alta, noi nu reușim să terminăm treaba și avem de recuperat noaptea, doamna gătește o rețetă nouă și copiii rămân nemâncați etc.

Zilele trecute s-a întâmplat ca și eu și soțul să avem un deadline foarte strâns. Nu am mai ținut cont de program, am muncit care cum a putut. Simțindu-ne stresați, copiii s-au stresat și ei, așa că ne-am certat, ne-am împăcat, i-am ușuit, i-am chemat înapoi, i-am culcat mai repede, au dormit mai puțin ca de obicei și s-au trezit plini de energie și inițiativă. Eu eram pe ultima sută de metri cu munca așa că m-am bucurat când, la un moment dat, în casă s-a făcut liniște. Se auzeau discret vocile lor și râsete, semn că nu se ceartă, nu se bat, deci nu e cazul să intervin. A trecut jumătate de oră fără să îi verific, timp în care o voce în mintea mea îmi tot aducea aminte că atunci când e liniște sigur ceva nu e în regulă. Erau în dormitor, așa că am scanat în minte posibile pericole: foc nu au, robinet nu au, medicamente nu au, geamurile sunt securizate, prizele la fel….i-am mai lăsat singuri o vreme.

În cele din urmă, m-am dus să văd ce fac și am găsit următoarea scenă: amândoi erau în costumul lui Adam, lungiți pe jos. Un bidon de cinci litri de apă, desfăcut, lângă ei, și toată apa pe parchet. Ea ”înota” pe parchet, el stătea în patru labe, lingea apa și făcea ”ham- ham”. Pe pat adunaseră toate pernele din casă, le uniseră și făcuseră ”plaja”. Care plajă era udă fleașcă. Pe plajă erau și prosoapele lor cu glugă, și ele ude.

Evident, m-a bușit râsul și l-am strigat și pe soț. ”Aici e marea, haideți și voi să înotați dacă vreți! Dacă nu, puteți sta pe șezlog, aici pe pat, vă aduc imediat prosoape”, a început să turuie cea mare, în timp ce mezinul dădea din fundul gol, lingea apa și lătra fericit. Noi am râs atât de tare încât a doua zi au repetat figura.

Partea bună este că am reușit amândoi să ne terminăm munca la timp, ceea ce înseamnă că angajatorul ne va plăti și luna următoare. Iar asta e minunat, pentru că altfel nu vom avea bani să schimbăm parchetul, rămas cu denivelări după ce copiii ne-au adus marea în dormitor.

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa