Dacă este ceva ce mă sperie îngrozitor la o eventuală viitoare sarcină este alăptarea. Trec peste gândurile care m-au bântuit și mi-au dat coșmaruri, de mă trezeam, aproape noapte de noapte, cu șiroaiele de transpirație curgând pe mine, de teamă să nu aibă cine știe ce sindrom sau boală.
Atât de mult m-am temut pentru momentul în care îmi voi aduce pe lume copilul, că mintea mea, copleșită de emoții și de tot soiul de informații citite pe internet, dintre cele mai înfiorătoare unele, nici nu a întrezărit vreo undă de sperietură sau de depresie în momentul în care îmi voi lua copilul în brațe și voi ajunge acasă. Mai ales că, tot ceea ce povestesc acum, culmea, mi s-a întâmplat la a doua sarcină, când Dumnezeu mi-a dăruit o fetiță pe lângă băiețelul de doi ani pe care îl aveam.
După vreo patru zile în care nu am știut decât să mă tângui și să-mi târăsc picioarele de la baie în camera celei mici, care urla cu disperarea copilului nesătul, au început să apară și primele picături de lapte. Colostru. Furia laptelui se instalase deja, iar durerile erau atât de mari, că atunci când venea ora de masă simțeam că mi se smulge cu penseta fiecare fir de păr pe care-l aveam.
Am strâns din dinți cu disperarea și cu credința omului conștient că, în acel moment, binele copilului său depindea doar de Dumnezeu și de sine. De mama lui. Chiar și așa, nu era zi în care să nu mi se întunece mintea și să nu îi spun bărbatului, exasperat de chipul meu transfigurat, mereu transpirat și obosit, de văicărelile mele și de plânsetele copilului, să meargă să cumpere lapte praf. Nu apuca să iasă pe ușă că, printre lacrimi, îi spuneam: “mai bine adu-mi pompa de muls să mai încerc câteva zile! Poate n-o să mă mai doară așa!”
Iar el respira ușurat. Știa că va veni și ziua în care alăptatul va fi floare la ureche, așa cum fusese și la prima sarcină. Fără durere, fără țipete, fără copil urlător și flămând. Trebuia doar să aibă răbdare și să-mi fie alături. Mereu. Cu încurajări și mai cu seamă cu fapte. Eram sătulă de vorbe și de “lasă că o să fie bine”, spuse de mama, de surori, de toți cei din jurul meu. Eu îmi doream ca în acel moment toate poverile pe care le simțeam pe umerii mei să fie luate și să fiu iar liberă. Pentru început, măcar să știu că băiatul nu mai e în grija mea, și nici că spălatul, călcatul, mâncarea sau curățenia nu mai fac parte din lista mea de sarcini. Mai ales că, în acea perioadă nu suportam să văd nici măcar un fir de praf, darămite o bucătărie plină de vase sau vreun morman de rufe nespălate. Și le-a făcut pe toate.
Treptat, parcă toate s-au mai liniștit. În sfârșit, se instalase și la noi pacea. Copila mea începuse să sugă așa de bine, că reușeam în timp ce ea mânca chiar să butonez telefonul și să cutreier lumea, lucru imposibil de realizat până atunci.
Fericirea nu a durat însă decât vreo două luni. A doua zi după botez, calvarul s-a declanșat din nou, cu mai multă forță. Cea mică refuza cu obstinență să se atingă de vreo picătură de lapte. Nici din biberon, nici cu seringa, nici cu pipeta. Cu nimic. Au urmat zeci de vizite la medici, analize de sânge cu duiumul, ecografie la fontanelă, la inimă ca nu cumva să aibă suflu sistolic. Ecografie abdominală, pentru a vedea dacă se întrezărește vreun reflux gastro-esofagian, mai cu seamă că avea toate simptomele unui astfel de diagnostic.
Internări în spital. Îndopată cu tot soiul de hapuri. Încercări de a o alăpta în picioare, culcată, în sistemul de plimbat pe afară, legănată în brațe. N-a mers nicicum.
În cele din urmă, am găsit singura metoda prin care puteam să o hrănesc. Am trecut peste temerile medicilor că va deveni anorexică, că nu i se va forma reflexul de foame, că mă voi chinui toată viața cu ea cu mâncatul și am hotărât că trebuie să încerc. Cu orice risc. Alăptatul în somn. 10 luni de zile. Zi de zi, chiar și de 9-10 ori în 24 de ore i-am dat să sugă numai în somn. 10 luni de zile n-am mai fost om. Eram un robot care nu făcea decât să-i pândească somnul și să învețe strategii prin care să nu se se scarpine dacă simțea vreo furnicătura sau mâncărime, să nu tușească, chiar dacă credea că explodează, altfel totul s-ar fi dus pe apa Sâmbetei.
Un robot și un părinte chinuitor pentru celălalt copil, rugat/obligat să stea cuminte, aproape nemișcat în camera alăturată, căci la cel mai mic zgomot toată încercarea mea de a o hrăni se evapora ca prin vis.
Țin minte cum numai după câteva minute de supt băiatul cel mare venea la ușa camerei în care o alăptam pe sora lui și, cu vocea înecată în lacrimi, mă striga și-mi spunea cât e de singur. Atunci am făcut greșeli peste greșeli, pentru care mă căiesc și acum. În loc să-l strâng în brațe, țipam la el cu disperarea mamei care simțea până în măduva oaselor efectele eșecului în a-și alăpta copilul.
Ceream unui băiețel de doar doi ani și o lună să se comporte asemenea unuia de 10 ani. Cu timpul, chiar a început să se poarte. Și chiar el să-mi spună, numai și pentru a nu-mi mai vedea supărarea pe chip: “du-te și dă-i să sugă. Eu o să stau cuminte”. Și a stat. Luni la rând. Fără să scoată un sunet. Cu capul în cărți, printre jucării. La desene animate. Și cu gura închisă. Bucuria de pe chipul meu, strângerile în brațe și laudele pe care i le aduceam ulterior ajunseseră sa îi fie suficiente. Deși, în sufletul lui, ura zecile de minute pe care le petreceam stând departe de el, doar cu sora lui cea mica în brațe, căreia îi spunea ca este sora mea și nu a lui.
Pentru mine, să alăptez a fost o izbândă și totodată un eșec. Reușită construită pe sacrificiul și chinul unui copil. Nu mi-a plăcut niciodată să alăptez. Nu am simțit ce spun alte mămici că ar fi trăit. Nici o conexiune mai puternică cu copiii, nici o iubire mai mare și mai profundă decât cea pe care deja o simțeam față de ei. Am știut însă, că trebuie să fac și lucrul acesta. Nu din sacrificiu, nici din datorie. Ci, pur și simplu, din dragoste.
Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
