Vocea ta: Amintiri din copilărie

Momente marcante din copilărie

Aveam șase ani și locuiam în Pitești. Era un început de iarnă, relativ uscat, puțin cam geros, totuși. Era duminică și tata s-a hotărât să ne ducă la teatrul de păpuși, pe mine și pe sora mea mai mică. Noi locuiam in cartierul Găvana si teatrul era in centrul orașului. Între cartierul nostru și centru, legătura era făcută cu un autobuz.

În ziua aceeas, ne-am trezit amândouă dimineața devreme, fără proteste, fără clasicul tras de timp, de genul: mi-e foame, mi-e sete, fac pipi. Ce să mai? Fericire maximă!
Ajungem la casa de bilete. Eu o țineam de mână pe sora mea și cu cealaltă mână îl țineam strâns pe tata, de frică să nu mă pierd de el, dar și de fericire că făceam, în sfârșit, chestii împreună.

La casă, tata cere doar două bilete: pentru copii!

Mi-a stat inima-n loc, când l-am auzit! Era prima oară când aș fi făcut ceva fără mama și tata. Până atunci nu fusesem decât cu ei, peste tot: film, teatru, excursie. Nu știu de ce reacționam aşa, că doar la școală nu veneau cu mine?!
M-am pus pe bocit și pe negociat: „Eu nu vreau să merg fără tine!” „ Dacă ne uiți aici?” „Te rog, hai acasă!” „Nu mai vreau la teatru!”…
Tata, ferm, mi-a explicat că atunci când se termină piesa el va fi în fața ușii de la ieșire. Mi-a zis că are încredere în noi, că ne vom descurca, în plus ne vom distra cu siguranță. Apoi a vorbit cu o plasatoare și, practic, ne-a lăsat în grija ei.

”Nu știu unde-i tac-tu, dar stați aici, că vine el.”

Și am intrat. A început piesa, am cam uitat de tata. „Capra cu trei iezi” a avut darul de a-mi risipi temporar fricile.
Se termină piesa și ieșim în față: tata nicăieri!
De mână cu soră-mea, o caut pe plasatoare. O găsesc cu geanta pe umăr, pardesiul verde-kaki pe ea, își înnoda un fular alb:

– Eu am terminat programul, nu știu unde-i tac-tu, dar stați aici, că vine el.

Aoleu! Ei, să vezi jelanie! Lacrimi, muci, disperare… Mi-era frică, groaznic de frică. M-am gândit că tata ne-a lăsat acolo. Și eu ce fac, cum ajung eu la mama și unde-i tata? De ce ne-a părăsit? De ce ne-a mințit? Am întrebat toți oamenii pe stradă, pe cei care au binevoit să mă bage în seamă. Am întrebat dacă nu l-au văzut pe tata și l-am descris, cât de detaliat m-am priceput. Oricum, la cât de plânse eram și cu hainele descheiate și transpirate de la căciuli și de la disperare, cred că arătam ca două mici cerșetoare. Altfel, nu-mi explic de ce unii oameni ne evitau și chiar se fereau de noi?! Probabil că disperarea se ia!

E adevărat, că tata ne făcuse un fel de instructaj anti-rătăcire, cu mult timp înainte. Ne-a spus ceva de genul: „În cazul în care vă pierdeți de noi, rămâneți pe loc și cereți ajutorul unui adult.” Dar cine mai gândea logic atunci? Panica deja se instalase.
După ce am stat în fața teatrului, până când ne-au înghețat lacrimile pe față, am decis că trebuie să merg la mama, acasă. M-am uitat la sora mea și i-am zis: „ Eu știu să ajung la mama, dar nu am bani de bilete de autobuz. Am eu grijă de tine, eu nu te las singură. Vii cu mine?”
Săraca! O uitasem de atâtea ori la grădiniță, îi făcusem atâtea răutăți, de când se născuse. Clar o iubeam, dar era a mea cu totul, puteam să îi fac orice! Mi-a fost întipărit în creier că sunt sora mai mare și ea este responsabilitatea mea: TREBUIE să am grijă de ea! Am interpretat acest trebuie, alături de responsabilitate, așa cum am avut eu chef.

Ne lăsa mama în frigider sufertașele cu ciorbă

Diferența dintre noi este de un an și nouă luni. Și totuși, la șase ani, în clasa întâi fiind, aveam cheia de gât și responsabilitatea să o iau pe ea de la grădiniță, la întoarcerea de la scoală, în drumul meu spre casă. Ne lăsa mama în frigider sufertașele cu ciorbă și-un fel doi. Eu doar să le încălzesc, să pun în farfurii și să mâncăm amândouă. Îmi făceam temele, dacă era cazul, și nu aveam voie să ieșim afară, la joacă, până nu venea unul din părinți acasă.

Acum mi se pare exagerat și riscant să lași un copil singur acasă la șase ani, atunci era normal.
Sora mea mă iubea și, probabil, avea încredere în mine (eu, gândind acum la rece, nu aș fi avut!), iar la momentul respectiv, oricum eram singura ei soluție… Așa că am plecat împreună spre casă.
Am ajuns în stația de autobuz și m-am dus la chioșcul de bilete, dar nu ajungeam la gemuleț. Bineînțeles că amândouă urlam, deja nu mai plângeam și ne țineam strâns de mână tot timpul. Am rugat un domn, care stătea lângă chioșcul de bilete să mă ridice, să pot să-i cer un bilet cu două călătorii „tovarășei” vânzătoare. Asta, după ce i-am explicat că tata ne-a părăsit în centru și noi vrem să ajungem la mama. Nu ne-a ajutat, ci doar a bălmăjit ceva, nu-mi aduc aminte dacă de bine sau rău și a plecat câțiva metri mai departe de chioșc. Așa că am decis ca sora mea, să mă ridice pe mine la gemuleț, pentru că eu vorbeam bine. A reușit să mă ridice până m-am prins cu mâinile de pervaz. Oamenii din stație se uitau la noi ca la spectacol. Am repetat povestea cu părăsirea și am cerut un bilet cu două călătorii, pentru mine și sora mea, ca să ajungem la mama. Vânzătoarea a încercat sa-mi spună că fiind sub șase ani, nu avem nevoie de bilet, dar eram prea disperată și am implorat-o sa-mi dea un bilet, pe gratis, pentru că nu aveam bani.

Mama a înlemnit când a văzut cum arătam și când a realizat că suntem singure

Nu am înțeles atunci de ce plângea și ea cu noi! Ne-a dat biletul mult dorit.
Ne-am suit în autobuz, am perforat biletele suindu-mă cu picioarele pe scaun, pentru că nu ajungeam la perforator.
Deja nu mai urlam isteric, doar ne mai curgeau niște lacrimi și suspinam din când în când.
Nu a fost nevoie să întreb pe cineva unde trebuie să coborâm, știam cum arată zona, stația și drumul spre casă, din stația de autobuz. Plus că știam să citesc.
Am ajuns acasă. Am bubuit în ușă, nu ajungeam la sonerie și nici starea de spirit nu era potrivită pentru un simplu ciocănit. Mama a înlemnit când a văzut cum arătam și când a realizat că suntem singure.
Nu știu cât a înțeles ea din povestea mea, nu ne-a reproșat nimic, dar nici nu m-a felicitat pentru decizia luată. Cred că s-a speriat mai tare decât noi! Dar treaba era deja făcută! Pe vremea aia nu existau telefoane mobile ca să-l anunțe și pe tata sau măcar să-l întrebe ce s-a întâmplat. Ah, de-ar fi existat!
S-a ocupat de noi, ne-a schimbat de haine, ne-a hrănit, ne-a consolat și drăgălit, până ne-am calmat.
Tata nu a dat nici un semn. S-a făcut seară, mama ne-a băgat la culcare. Am căzut late amândouă.

„Am pierdut fetele! Ce ne facem, mamă? Am fost la politie și spitale și la morgă, nu erau.”

Târziu în noapte, am auzit soneria. Venise tata! Mama a deschis imediat, cred că stătea lângă ușă. M-a dat jos din pat, ușa camerei noastre era deschisă, o rugasem pe mama să nu o mai închidă, ca să pot ajunge repede la ea, dacă mi s-ar fi făcut frică peste noapte. Nu am ieșit din cameră, am rămas în prag, ascunsă de semiîntuneric și am privit, cu toate sentimentele năvălind în valuri: spaimă, frustrare fericire, ușurare, frică…
Tata suspina tare, l-am auzit.
Tot nu am ieșit din cameră. Nu m-au văzut. Am ascultat.
Tata a rostit, în timp ce stătea cu un picior în casă și unul pe prag: „Am pierdut fetele! Ce ne facem, mamă? Am fost la politie și spitale și la morgă, nu erau. Parcă le-a înghițit pământul! Nu am sunat, că nu am știut ce să îți spun.” (aveam telefon fix!).
Mama, spune încetișor: „Sunt acasă amândouă! Sunt bine, dorm! Te rog, să te calmezi și să mă asculți”.
Tata aproape a leșinat în brațele lui mama.
Tot nu m-am arătat. Eram supărată încă!
I-am auzit șușotind și pe tata suspinând din când în când.
M-am întors în pat. Eram cumva mulțumită, tata nu ne părăsise!
Ce s-a întâmplat de fapt: plasatoarea i-a spus tatei că piesa se termină la 11.00, dar s-a terminat la 10.30.
Omul s-a dus la bibliotecă. La 10.50 a fost în fața teatrului, dar acolo nu mai era nimeni. Atunci a citit la avizier orarul spectacolelor. Și a înnebunit!

Eram acasă cu mama și tata și dormeam cu sora mea. Perfect!

Nu îmi aduc aminte ce am discutat a doua zi. Nici nu știu dacă a doua zi a existat vreo discuție, însă îmi aduc aminte clar satisfacția și fericirea din capul meu de dinainte de a adormi: Eram acasă cu mama și tata și dormeam cu sora mea. Perfect!
Acum, sincer, dacă nu aș fi crescut cu cheia de gât și dacă ai mei nu ar fi insistat atâta cu „responsabilitatea” nu cred că aș fi reușit să mă descurc.
Erau alte vremuri, parcă mai inocente și mai simple. Oare erau și mai sigure? Nu știu! Tot ce pot să spun este că am avut o discuție cu tata, când am împlinit 16 ani,l și mi-a zis atunci că, după ce a ieșit din șoc, și-a dat seama cât de mândru este de mine, de cât de bine m-am descurcat atunci, în urmă cu zece ani. M-am simțit tare bine în pielea mea!

Deși nu aveam posibilitățile de comunicare de acum, totuși am supraviețuit. Probabil că în zilele noastre am fi ajuns un fel de „breaking news” la știrile de la ora cinci.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație