Vocea ta: Anxietatea de separare?

gabriela-maalouf-totul-despre-mame

Ce este și ce nu este anxietatea de separare?

Mulți numesc anxietatea de separare fie o tulburare, fie un fenomen, determinat de o frică excesivă de pierdere sau separare de persoanele de care copilul este atașat emoțional. Eu prefer să o descriu drept o trăire emoțională intensă, perfect normală în anumite etape de dezvoltare ale micuților noștri. Tot ceea ce trebuie să facem este să cunoaștem aceste etape, să le considerăm firești, pentru a nu crea o stare de nervozitate în casă, ci mai degrabă să adoptăm o atitudine proactivă, pentru a-I putea ajuta să treacă cu succes de aceste faze ale copilăriei, fără ale transforma în traume, ce pot afecta viața de adult.

Prima etapă în care micuții ajung la această trăire se situează undeva în jurul vârstei de 7-9 luni (în funcție de ritmul de dezvoltare al copilului), pentru că:

  • Încep să diferențieze persoanele cu care intră în contact
  • Știu exact cine le răspunde la nevoile lor primare și au senzația că o persoană străină nu va putea.
  • Conștientizează că există posibilitatea ca persoanele de care este atașat emoțional să plece, dar nu are repere exacte de timp, nu știe dacă se va mai întoarce.
  • Regăsim primele încercări de câștigare a independenței ( primele încercări de a se deplasa, de a mânca singur).

Ce putem face pentru a diminua (diferit de a înlătura) această traire?

  • Îl putem lăsa câteva secunde singur, până luăm un pahar de apă, spre exemplu, crescând treptat minutele, fără a exagera –unii copii pot sta mult timp singuri.
  • Îi putem face cunoștință cu persoane noi, lăsându-l să se joace cu repectiva persoană și chiar permițând să i se răspundă la eventualele nevoi.
  • Ritualul de rămas bun să fie sincer, adevărat și nu încărcat de propria emoție exagerată, provenită din presupuneri, convingeri limitatoare.
  • Verbalizarea emoțiilor, cum vă povesteam în articolul anterior.

A doua etapă se manifestă undeva în jurul vârstei de 2 ani, pentru că:

– atașamentul este foarte bine format față de familie.

– nu toți vorbesc clar, au senzația ca nu sunt înțeleși de părinți și dezvoltă o teamă reală că nu vor fi înțeleși, cu siguranță, de străini.

– vorbind despre crizele de furie, tantrumuri, ei au senzația clară că doar în preajma părinților se pot descarca.

-știu că părinții se vor întoarce, dar nu vor ca aceștia să plece.

Ce putem face?

  • Ritualul de rămas bun este foarte important.
  • Reperul temporal: vin după prânz, după somn, etc.
  • Poate rezolva sau juca un joc până te întorci
  • Amintirea și reasigurarea că te vei întoarce, că îl iubești tot timpul și atunci când ești plecata.

O altă etapă firească are loc în momentul în care copilul se integrează în colectivitate (primele zile de grădiniță). Interesant este că aici nu toți copiii manifestă anxietatea la fel. Unii plâng la început, alții după câteva săptămâni, alții după vacanță sau boală prelungită.

Ce putem face?

  • Acceptarea sentimetelor- pozitive sau negative
  • Gestionarea corectă a tantrumurilor
  • Acordarea de timp doar pentru el, în care vă ascultați reciproc.
  • Pregătirea cu ceva timp înaintea evenimentului ( discuție despre ce este acolo, ce se va întâmpla, vizită la gradiniță, câteva minute de joaca acolo, de interacțiune cu viitoarea educatoare)
  • Timp suficient dimineața, înainte de plecarea la gradiniță, fără grabă la îmbrăcat, drum, despărțire ( evitarea stării de nervozitate la părinte)

Este o luptă emoțională între nevoia de securitate, pe de o parte și dorința de independență, pe de alta parte. Pentru a putea trece la acest pas, independența, copiii trebuie ajutați.

Alte cauze:

Ținând cont că anxietatea de separare poate apărea datorită unei asocieri între factorii genetici și factorii de mediu, mai putem întâlni copii care se confruntă cu anxietatea de separare și din alte cauze:

– părinți anxioși, hiperprotectivi;

– privarea de a experimenta lucruri firești și potrivite etapei de dezvoltare;

– factori de stres (ex. divorţ, apariția unui nou copil în familie, plecarea unui părinte în străinătate etc);

– stil parental foarte autoritar;

– părinți perfecționiști sau foarte critici.

Semnale de alarma:

Uneori, teama de despărțire poate interfera cu viața și sanatatea copilului. Acest lucru poate determina:

  • Are probleme cu somnul, coșmaruri, apetit scăzut
  • Este trist și nu vrea să facă activitățile obișnuite
  • Intră în regresie – merge mai puțin la toaletă, enuresis nocturn
  • Este neliniștit sau îngrijorat chiar și atunci când nu sunteți despărțiți
  • Are accese de furie prelungite și manifestă un refuz absolut de a se despărți de tine
  • Are suferințe fizice în momentul despărțirii, cum ar fi dureri de cap sau de stomac.

Cum am trecut eu și Charlize peste anxietatea de separare? Fac referire doar la ea, deoarece cu ea am trecut prin cele mai intense momente de ”mămicie”. Karim nu m-a pus mai deloc la încercare, nici cu tantrumuri, anxietate de separare, mâncare, etc.

Anxietatea de separare s-a manifestat exploziv la Charlize când a început să meargă la grădiniță. Plângeam amândouă, ea de tristețe, eu de neputință. Am apelat la doua tehnici NLP – ancora si modelarea abilităților. Am modelat din nou înțelegerea ei față de eternitatea iubirii mele, lasând-o să-mi asculte bătăile inimii. Singurică și-a creat o ancoră, un alt instrument NLP. De câte ori îi era dor de mine, își punea mânuța pe piept să-și simta inimioara ei. Așa știa că și mie îmi este la fel de dor de ea, că o iubesc și atunci când nu ne vedem. O altă ancoră, pe care eu am inițiat-o a fost sărutul pe mânuță. Ne sărutam reciproc mâinile, ca atunci când ne este tare dor să ne așezăm obrazul pe locul magic. De asemenea, ne-am mai creat un obiect fermecat, extrem de personalizat, o brățara. Am ales culorile împreună, textura, forma.

Și am mai făcut ceva, am jucat un joc…inițiat de ea 100%. O jumătate de an, l-am jucat zilnic. Eu eram copilul dus la grădiniță, iar ea mama care mă lăsa acolo. Mă iubea, îmi saruta mânuța, îmi explica cum să-mi așez mâna pe inimă, mă asigura că se va întoarce după mine. Și pleca în camera cealaltă. Iar eu trebuia să plâng, să mă jelesc tare. Până într-o zi când mi-a spus: ” Astăzi poți să stai liniștită. Ești în siguranță.”

Cu toate că a trecut ceva timp de atunci, noi tot ne mai cream diverse ancore sau mici surprize, cum ar fi ” bilețele de amor”, lăsate în mare secret în ghiozdan.

Toate stările prin care trec copiii noștri, pozitive sau negative, nu sunt decât adaptarea lor la lumea în care au intrat. Doar cu înțelegerea și maturitatea noastră pot străbate calea miraculoasă a vieții.

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație