Vocea ta: Atitudini parentale la taţii din România. O istorie personală

autism

Când taţii nu-s

-Tată, strigă baieţelul alergând înspre maşină, hai înăuntru, e şedinţă cu părinţii!

-Nu, mă, îi zise tatăl, hai acasă, o aducem pe mamă-ta la sedinţă!

-Auzi! Să merg eu la şedinţa cu părinţii! îi zice complice bărbatul soţului meu.

Nu, nu se cunoşteau bărbaţii între ei, era o replică aruncată ca de la bărbat la bărbat. Că doar bărbaţii nu se “mânjesc” cu treburi de-astea ce ţin de educaţie şi copii.

Doar 51 % dintre taţi îşi luau copiii în braţe în România anului 2014. Este concluzia unui studiu UNICEF realizat în 2014 -„Cunoştinte, atitudini şi practici parentale ale familiilor şi persoanelor care îngrijesc copii cu vârsta între 0-6 ani”

Nu-mi amintesc ca tata să mă fi luat în braţe, am nişte poze din perioada mea de bebeluş în care sunt în braţele lui. Într-una ştiu sigur că pare beat. Mai am câteva amintiri frumoase legate de faptul că mă ducea la săniuş, cred că eram în clasele primare. În rest, nu ne servea decât beţii, scandaluri şi vorbe grele.

Lipsa afecţiunii

Poate l-aş fi iertat pentru multe, dacă ar fi fost o fire mai caldă. Dar n-a fost aşa. Într-un fel, a copiat modelul patern. A crescut, mi-a spus, într-o familie cu un tată autoritar în vremurile în care a fi bărbat însemna să nu plângi şi să nu te plângi, să nu arăţi ce simţi şi să nu mergi la doctor când te doare ceva. Îngrijirea mea era responsabilitatea mamei; laudele despre ce copil bun şi deştept eram şi le asuma el.

Dar nici pe mine nu m-a dus vreodată la vreun medic. Şi aveam nevoie de medici des. Nici când am avut nevoie de operaţii, nu ne-a însoţit pe mine şi pe mama în alt oraş. Şi în majoritatea cazurilor mergeam cu autobuzul. Doar 3,1 % dintre taţii din România îşi însoţesc copilul la medic, conform concluziilor aceluiaşi studiu UNICEF din 2014.

 Modelul tradiţional românesc

Vina că mă născusem cu un malformaţie congenitală îi aparţinuse în mod evident tot mamei, fapt pe care tatăl meu i l-a reproşat mult şi bine. Iar mie mi-a repetat de nenumărate ori – cam de fiecare dată când era beat – cât de mult şi-a dorit el ca eu să fi fost băiat. Cine ştie, poate atunci m-ar fi ajutat să capăt ceva deprinderi băieteşti? Aşa, ce să mă fi învăţat? De ce să-şi fi pierdut vremea cu mine?

Nu e nevoie de nici un studiu, sunt uneori suficiente observaţiile empirice, când vine vorba despre perpetuarea modelelor tradiţionaliste în creşterea şi educarea copiilor, precum şi în formarea deprinderilor lor.

Am căutat pentru David un set pentru făcut mărgele, mi-a trebuit aproape o oră să-mi dau seama că nu căutam unde trebuie. N-aveam ce căuta la raionul de băieţi, doar la cel de fete am găsit seturi pentru decorat, împodobit şi înşirat mărgele. Aşa cum niciodată nu vom găsi seturi de traforaj şi unelte pentru fetiţe.

Ar trebui să căutăm formarea abilităţilor de viaţă independentă în mod egal la băieţi şi fete. Îmi pare rău că nu ştiu să repar un circuit electric, dar mi-aş dori ca băieţii mei să poată face şi asta, dar şi să-şi calce o cămaşă şi să prepare o supă.

Însă pentru aceasta este necesar ca ambii părinţi să se implice în creşterea copiilor.

 Absenţa

Tatăl meu era veşnic absent. Da, avea un serviciu solicitant şi muncea în trei schimburi. Schimbul patru era însă la cârciumă cu prietenii de pahar. Acasă nu se ştia când şi pe câte cărări va ajunge.

“Să-ţi faci lecţiile că vine taică-tu beat şi cu scandal şi nu mai apuci să le faci!” era una dintre “ameninţările” preferate ale mamei. Avea dreptate. De obicei lecţiile din clasele primare erau terminate până la ora 16:00. După ora asta, era recomandabil să mă ascund,  să-mi astup urechile ca să nu aud urletele, acuzele, înjurăturile. Uneori, ziua era linişte. Atunci era cel mai rău. Asta însemna că venea acasă şi făcea scandal în toiul nopţii. Poate din cauza asta, nu mă simt nici astăzi confortabil pe întuneric.

Urmările

Am devenit un copil sensibil şi emotiv. Orice situaţie conflictuală mă făcea să tremur. Îmi făceam griji din orice. Traiul într-un asemenea mediu te lasă şchiop sufleteşte şi te transformă peste ani, în lipsa ajutorului specializat, într-un tânăr adult inadaptat.

Când eram mică de tot, speram în secret că tatăl meu nu va mai bea, că va deveni bun şi blând. Nu s-a întâmplat asta. Nu atunci când pentru mine, copilul lui, ar fi contat. Nu s-a întâmplat atunci când aş fi avut nevoie de un tată treaz, prezent şi implicat în viaţa mea.

Deşi foarte rar am fost eu însămi ţinta furiei lui, certurile şi umilirei mamei în faţa mea a avut efecte devastatoare.

Copilul nu ştie niciodată la ce să se aştepte. Copilul se teme mereu. O loveşte de data asta sau nu? Aruncă mâncarea pe jos? O înjură? O scuipă?

 Lipsurile

Am fost într-un singur concediu cu părinţii mei, la mare în 1985. Aveam 5 ani. Cred că m-am simţit bine. Taică-meu nu s-a îmbătat decât pe tren pe drumul de întoarcere.

În rest, nu m-au dus nicăieri, nu m-au trimis în nicio tabăra. Bani ar fi fost, teoretic, dar nu pentru nevoile mele. Iar dacă tatăl era în felul acesta, mama în loc să mă protejeze, a ales să mă desconsidere: ”ce-ţi trebuie ţie bluza asta, cine te crezi?” sau “eşti afurisită ca taică-tu”. Până şi “seamănă cu taică-su” devenise o jignire pentru mine; într-adevăr semăn bine cu tatăl meu, n-am ales eu asta, aşa cum nimeni nu-şi poate alege genele dominante. Dar felul în care mama alesese să se raporteze la înfăţisarea mea fizică era dispreţuitor.

“Nu te las să te duci, dacă ţi se întâmplă ceva, taică-tu o dea vina pe mine”, era refuzul suprem al mamei mele. Şi nu m-am dus nicăieri, nici la un film cu colegii de liceu, nici la vreun spectacol. Nicăieri nu mergeam, decât acasă şi la şcoală. Mi-a fost greu, mai apoi, să ies în lume. Cred că păstrez şi astăzi o doză de naivitate socială pentru că am “sărit” nişte etape.

Singurătatea

Îmi era groază să invit vreo prietenă acasă. “Dacă vine beat şi face scandal cât e fata e la mine? Cum să invit pe cineva?” Nu-mi puteam asuma riscul ca oricare dintre colegele şi prietenele din copilărie şi adolescenţă să asiste la vreo scenă extrem de neplăcută.

“Să nu spui niciodată nimănui” a fost indicaţia preţioasă a mamei pe care am urmat-o cu stricteţe cât eram copil. Trebuia să pozăm în familia fericită. Aşa trebuia. Era ruşine să te plângi că ai un părinte alcoolic şi scandalagiu care îşi neglija familia. Am observat de-a lungul anilor că aceasta este o tendinţă la modă în toate familiile în care există alcoolici. Negăm problemele. Nu vorbim despre ele, deci ele nu există.

Lipsa de încredere

Într-o casă măcinată de certuri, nu avea nimeni timp să-mi spună că pot să mut munţii din loc. El era prea ocupat să bea, ea să ducă toată casa, grădina şi gospodăria. Eu învăţam bine şi în general reuşeam în ce îmi propuneam, dar n-a fost suficient ca să pornesc cu încredere în viaţă. Aveam senzaţia că nu pot şi că nu voi reuşi să fac nimic bun cu viaţa mea. Copilul care creşte, aşa cum am crescut eu, cade pradă complexelor de inferioritate de tot felul.. Fiecare succes ar fi trebuit să-mi aducă mai multă încredere în mine, dar nu s-a întâmplat asta multă vreme.

Iar când am plecat de acasă, am jurat să nu mă mai întorc să locuiesc în oraşul şi sub acoperişul în care am trăit o copilărie terorizată. Multă vreme n-am mai suportat să văd oraşul, simpla panoramă pe care mi-o oferea fereastra trenului îmi dădea o stare de rău fizic, atunci când reveneam acasă în vacanţe.

Vindecarea

Abia când am devenit eu însămi mamă, am înţeles cât de egoişti au fost părinţii mei şi cât de mult m-au desconsiderat. Abia atunci golul pe care-l simţeam în suflet s-a umplut şi am ştiut că mi-am găsit rostul.

Iar când am aflat că David este condamnat să trăiască în afara lumii noastre (aşa ni se spusese, că e sever afectat de autism) n-am stat pe gânduri, am ştiut că aş fi murit ca să-i fie bine. Dar dragostea părintească nu îşi dă măsura supremă prin moarte, ci prin viaţă, prin ceea faci pentru copilul tău. Ce dai? Ce sacrifici? M-am întrebat, nu o dată, ce ar fi făcut părinţii mei pentru mine dacă primeam eu diagnosticul lui David? Ce ar fi făcut tatăl meu?

În loc de concluzie

Locul 5 în lume la consumul de alcool pe cap de locuitor îi revine României cu 14,5 l de alcool pur consumat/cap de locuitor în 2012 conform unui studiu iniţiat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii într-un top de 194 de ţări. Adică aproximativ 2 milioane de persoane în România consumă şi sunt dependente de alcool. 70% din cazurile de violenţă domestică sunt cauzate de alcool.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație