Vocea ta: Bătăliile copilăriei. Ce am făcut când alți copii l-au insultat pe al meu

Vă mai aduceți aminte de bătăliile copilăriei voastre? Acum e rândul copiilor noștri…

Eram în parc, eu, blondul meu și o adunătura de copii, cam de toate vârstele… week-end, vacanță și răcoare. Blondul meu intră în competiție cu un băiețel mai mare decât el, care se urca cel mai repede pe tobogan în sens invers. Foarte amuzant! A fost amuzant până în momentul în care al meu a reușit să îl întreacă pe cel mare. Cel mare s-a enervat, a început să tremure și a urlat la al meu, împingându-l: „Băi, bebeluşule!” S-a enervat și al meu și a urlat de jos: „EU NU SUNT BEBELUŞ, SUNT MĂRICEL!”

Ce insultă groaznică este „bebeluşule”!

Am zâmbit amuzată de pe margine. Nu-mi trecuse prin cap până atunci ce insultă groaznică este „bebeluşule”. Blondul meu se ridică și pleacă spre roata învârtitoare. Pe urmele lui, cel mare strigă într-una „Bebeluşule, ești un bebeluș!”. Al meu se oprește din joacă, se pune în fața lui și începe un schimb de replici gen ”ba da, ba nu” care durează vreo două minute fără să se atingă. Cel mare îl împinge și sare peste el. Al meu scuipă.

Intervin: „Hei, ce faceți voi aici? Hai să ne calmăm!” Sunt nervoși ca doi curcani ce tocmai au văzut roșu în fața ochilor. Mă așez pe jos lângă fii-miu și îi spun: „Tu știi ce fel de persoană ești, nu îi lăsa pe cei din jur să te enerveze cu ceea ce spun. Persoanele care fac asta, în general, sunt persoane mici, care simt satisfacție atunci când îi chinuie pe alții, fac asta ca să se impună. Dacă tu îi arăți că nu îți pasă, ai câștigat!” Băiețelul cel mare se duce la mama lui și îi spune pe un ton tragic: „Maaaama, mama lu’ bebelușul ală m-a făcut mic!”

Mama lui ridică din umeri (cumva cred că asistase și ea la mica scenă) și îi spune: „Ai și tu grijă ce vorbești și lasă-l în pace pe ală micu’. Vorbim noi acasă!” Reacția asta m-a întristat.
Cel mare a plecat în treaba lui, al meu la fel, însă de fiecare dată când se intersectau auzeam doar: „Ești un bebeluș”/ „Ba nu sunt bebeluș”.
Am decis că eu trebuie să iau o pauză și am plecat din parc, împreună cu blondul meu, plimbându-ne prin Bucuresti vreo oră admirând clădiri, grădini și căței.

De ce copiii mai mari sunt atât de răutăcioși cu copii mai mici și de ce copii mai mici sunt atât fascinați de copiii mai mari? Nu am înțeles încă, dar și eu am trecut prin asta. Cred că este în natura noastră să tindem să fim acceptați de către cei mari de lângă noi.

Mai am încă o pățanie adunată tot dintr-un parc, care m-a pus grav pe gânduri.
În parcul din spatele blocului, trei copii cu vârste cuprinse între opt și zece ani se jucau pe o masă de ping-pong cu un set de jucării: mini orășel. Blondul meu în vârstă de trei ani și jumătate s-a dus glonț la ei și s-a așezat lângă. Stătea turcește, sus pe masa de ping-pong unde stăteau și cei 3, neatingând nimic, însă încercând să comunice cu ei, povestind și exprimându-și părerea despre diversele mașinuțe, omuleți, scenarii pe care cei mari le făceau.

„Strâmbă-te la el, poate pleacă!”

Ce a primit de la ei? Nimic! Fetița cea mai mare, îl roagă pe un băiețel mai mic: „Strâmbă-te la el, poate pleacă. Nu vezi ce prost e?” Cel mic s-a executat. Post-strâmbătură blondul meu a râs amuzat. Fetița cea mare și-a fript o palmă peste frunte și a exclamat: „Dumnezeule, ce prost e!”
Blondul meu a întrebat: „De ce sunt prost?” Cea mare râde, râde și mini-gașca, râde și blondul meu.

Cea mare se enervează și îi roagă pe cei mai mici să strângă jucăriile și să plece, că … ”prostul ăsta mic ne deranjează! Du-te mă d-aici că ești tâmpit?”. Cei mici se apucă de strâns, apare o fetița de vreo 7 ani, care intervine: „Dar de ce plecați? Nu v-a făcut nimic!” Au mai rămas. Blondul meu pare să nu sesizeze reticența celor din jur și insistă să comunice cu toți, deși singura persoană care vorbea cu el era fetița nou venită.

„Are nume de salam Caroli!”

La un moment dat, fata cea mare, plictisită să i se adreseze cu prostule sau tâmpitule îl întreabă cum îl cheamă. Blondul meu răspunde: „Carol”. Toți au izbucnit în râs: „Are nume de salam Caroli!”. Asta m-a amuzat și pe mine, deși mi s-a strâns inima gândindu-mă la câte glume proaste se vor face pe seama numelui copilului meu.
Blondul meu îi privea nedumerit, nu știe de Caroli. De data asta nu a mai râs. S-a prins că râd de el. Cea mare sesizează oportunitatea de a se arată inteligentă și mărinimoasă: „Hei, băi, liniște! Dacă vreți să știți Carol a fost un rege al României, cel care a unit România, proștilor! Am învățat eu la istorie, unde am luat numai 9.”

Cei mici au rămas cu gura căscată și pe fetele lor se citea admirație și teamă. Cea mare era satisfăcută! În consecință se uită la blondul meu și-l întreabă: „Băi, Carole, vrei să te joci cu noi, nu?” Blondul urlă încântat: „Daaaaa”. Cea mare ia un copac de pe masa de joc îl aruncă pe jos și îi ordonă lui fi-miu să-l aducă.

Aici am intervenit. Nu, nu vă închipuiți că am urlat sau că i-am bătut. Nu.
M-am ridicat de pe bancă, am luat copacul de pe jos, m-am dus la cea mare și i-am spus: „Îl vrei?” Răspuns plin de teamă, tremurat deja: „Da!”
Am aruncat copacul într-un copac și i-am zis: „Du-te și adu-mi-l, acum!” A început să plângă. I-am spus: „E ok, nu-ți face griji, nu plânge, vei creste mare și, sper, nu proastă și atunci vei putea să iei copacul din copac”. M-am întors spre blondul meu și l-am întrebat dacă nu vrea să mergem în alt parc. M-a mirat că nu s-a împotrivit.

Am stat deoparte, până atunci, am considerat că e bine să se călească puțin, să guste și din partea amară a vieții. Deși îmi venea să-i dau o palmă celei mari, am stat și am observat, am ascultat. Practic am încercat să învăț. Aș vrea să pot spune că acum știu ce să îl învăț pe fii-miu ca să nu sufere și ca să se apere, dar nu cred că sunt pregătită.

Știu că toții sunt copii și știu, imită cu toții. Imită părinții, profesorii, persoanele din jurul lor. Și da, încerc ca puterea exemplului pe care o voi oferi eu copilului meu să îi poată oferi ce are nevoie pentru supraviețuire în jungla parcului, a vieții…

Nu mă sperie răutatea copilărească, e ok. Copii sunt cruzi, dar cinstiți. Ei își exprimă într-un mod clar și răspicat toate emoțiile: negative sau pozitive. Mă sperie lipsa de educație a celor care ar trebui să se ocupe de copii, mă sperie violența limbajului și atitudinea de bullying. Dar poate exagerez…

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație