Vocea ta: Când corectăm vorbirea copiilor?

Când e cazul să intervenim în vorbirea copiilor?

Cand mi-au început gemenașii mei, Nathan și Jacob, să vorbească, m-am topit. Erau așa drăguți cum încercau ei să articuleze cuvintele, să îmi explice ce le trece prin minte. Nu știu dacă a fost datorită faptului că la noi în casă se vorbesc diferinte limbi, printre care: franceza, spaniola și româna când e familia prezentă, dar copiilor mei le-a luat destul de mult să învețe să formuleze o propoziție.

Limbajul gemenesc

Dacă îmi aduc bine aminte cred că am început să îi înțeleg pe la vârsta de trei ani jumate. Îi înțelegeam eu, căci mă obișnuisem cu ”limbajul gemenesc” dar lumea din jur, inclusiv al meu bărbat, mă întreba mereu ce zic copiii mei. Iar eu nu îmi dădeam seama de ce anume nu îi înțeleg, pentru că eu îi înțelegeam perfect. Normal că la un moment dat am început să mă îngrijorez așa că am cerut ajutor specializat, care după câteva luni de vizite mi-a zis să nu mă îngrijorez căci datorită faptului ca sunt gemeni și se înțeleg între ei nu prea își dau interesul să îi înțeleagă și cei din jur, dar cu timpul o să se regleze.

Franceză, spaniolă, română

Toate bune și frumoase! Am lăsat timpul să treacă și, într-adevăr, pe la 4 ani a cam început toată lumea să îi înțeleagă. Și totuși, făcând comparație cu cei de vârsta lor, nu prea eram convinsă că sunt bine pentru vârsta lor. Ei, în principiu, vorbesc în franceza dar, pe ici pe colo, mai bagă câteva cuvinte în română pe care le-au învățat și probabil le-a plăcut lor cum sună.

Așa că au început să zică: ”je veux faire pardon” care ar însemna ”îmi vine să vomit”, dar nu știu de ce au băgat ei cuvântul ”pardon”.  Mai zic: ”je vais faire baie” care ar însemna ”vreau sa fac baie”. Dar cuvintele astea normal că nu le poate înțelege nimeni. Să nu mai zic că bunicilor le zic ”mamaie” și ”tataie”, dar în franceză nimeni nu știe ce înseamnă asta, deci se uită lumea lung la ei. Eu, cum mi s-a părut extraordinar de dulce felul în care amestecă limbile, nu m-am grăbit să îi corectez și așa a trecut timpul, iar pentru noi a devenit asta ceva normal.

Anul ăsta, gemenașii mei au început școala. Într-o zi după școală, dragul de Nathan îmi zice că îi venea să vomite la școală. dar domnul profesor nu l-a înțeles, așa că l-a lăsat singurel pe un scaun, iar el, micuțul, a stat acolo și a plâns până s-a simțit bine. Mi s-a rupt inima și imediat i-am explicat că, de fapt, nu se zice ”pardon”, ci ”vomir”. L-am rugat să îmi repete de câteva ori să mă asigur că a înțeles. Ce e drept, a înțeles și, după numai două zile de la întâmplare, nu mai zice greșit.

Așa că, am stat eu m-am gândit: deși ne pare absolut drăguț și ne topim după felul în care puiuții noștri stâlcesc cuvintele sau amestecă limbile, indicat ar fi să-i corectăm de fiecare dată și așa nu vor fi puși în situații în care străinii nu îi vor putea ajuta.

Eu mi-am învățat lecția. Voi ce părere aveți: îi lăsăm să vorbească cum vor sau îi corectam?

 

Îți place să scrii și vrei să împărtășești gândurile și experiențele tale nu numai prietenilor, ci și lumii întregi? Scrie-ne pe [email protected] și poți deveni una dintre vocile TOTUL DESPRE MAME!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație