Vocea ta: Cât i-a luat copilului meu să învețe să împartă jucăriile

Să împartă jucăriile a fost întotdeauna o mare problemă pentru copilul meu.

Și mă refer la toate jucăriile, nu doar la cele favorite, pe care uneori le cară în parc sau la grădiniță, dar grijuliu mi le pasează mie spre păstrare și bunăstare, să nu cumva să le strice alți copii. Doar el are voie să le strice și / sau să le folosească. I-a fost greu să se despartă chiar şi de jucăriile stricate în mod ireparabil. Avem o cutie de jucării distruse, dar care nu se pot arunca: „Fiecare înseamnă ceva pentru mine, mama!”

Singurul mod în care s-a putut despărți până acum de jucăriile pe care nu le mai folosea, a fost să le strângem împreună şi să le „arhivăm” într-un sac de jucării: ”Sunt ale mele de când eram micuţ, micuţ!”

Am realizat că este posesiv

În faţa acestor declaraţii categorice, nu am avut niciodată argumente solide. Am realizat că este posesiv. Am încercat să-l fac să înţeleagă că e bine să împarţi cu prietenii jucăriile pentru că este mai amuzant să se joace într-un grup, decât să stea singur, el cu jucăriile lui. Însă preferă grupul, fără jucării.

Cu câteva luni în urmă,  am vrut să mă implic într-o campanie de donaţii pentru copilaşi. Nu am vrut să o fac singură, fără blond, în primul rând pentru că erau ale lui şi în al doilea rând pentru că am considerat că a venit momentul să-l implic şi pe el în astfel de activități. Vreau să-l învăţ să fie generos. A fost o adevărată luptă, nu o negociere.

Iniţial, când i-am vorbit despre activitatea în care doream să ne implicăm, a fost foarte entuziast, însă când a sosit momentul sortării efective a lucruşoarelor, a ieşit cu plânsete şi adevărate crize de furie. Am încercat să îi respect alegerile şi să îl las pe el să decidă ce anume doreşte să doneze. Ne-am apucat să sortăm lucrurile cu o seară înainte de eveniment şi la sfârşitul activităţii de sortare am constat că pusese în cutie doar trei jucării şi două perechi de pantalonaşi.

Un pas mic, dar foarte important.

Nu a putut mai mult şi l-am lăsat în pace. Oricum, eram fericită, făcuse primul pas. Un pas mic, dar foarte important. Însă am avut o surpriză cu o oră înainte de plecare spre eveniment când  blondul s-a râzgândit şi a scos (a se înţelege aruncat) din cutie tot ceea ce sortase cu o seară înainte. Îmi venea să plâng şi eram convinsă că nu vom mai merge nicăieri, dar el sortase alte jucării şi haine, pe care m-a rugat să le împachetez eu frumos, aşa cum numai eu ştiu. L-am întrebat de ce s-a răzgândit şi mi-a răspuns că jucăriile şi hainele sortate „mai devreme” (adică cu o seară înainte) erau aproape stricate şi a căutat el altele mai bune.
Vai, ce vinovată m-am simţit pentru că m-am îndoit de blondul meu!

Pe drum spre eveniment, având în portbagaj două cutii una de haine şi una de jucării, l-au apucat, din nou, remuşcările şi s-a pus iar pe jelit. Sunt convinsă că dacă avea cutiile lângă el, ar mai fi scos câteva lucruri. Când am ajuns la locul de întâlnire, el încă jelea după lucrurile din cutii, însă când a văzut valul de oameni şi copii care aduceau cutii peste cutii s-a oprit din jelit. Însă, doar pentru moment, pentru că l-a apucat jelitul când a realizat că, cutiile lui nu sunt primele în rând, că dacă nu le vede nimeni, că poate nu le vrea niciun copil, că poate le pierde cineva…

Zâmbeam şi-l ţineam strâns în braţe şi îmi jucau şi mie lacrimile în ochi.

Eram conştientă că tot ce făcea şi spunea era doar durerea din sufleţelul lui pentru că se despărţea, pentru prima dată de bunăvoie, de propriile lucruri.
Ştim cu toţii cât de greu e să te desparţi de ceva drag. Aşa că l-am lăsat să se vaite şi să jelească şi doar l-am mângâiat şi l-am ţinut în braţe şoptindu-i din când în când că sunt mândră de el şi că şi el trebuie să fie mândru de el pentru că a făcut o faptă bună şi nişte copilaşi vor fi tare fericiţi.

Surpriza cea mai frumoasă a fost însă când l-am anunţat, acum câteva zile, că ne va vizita bebe Ştefan. Îşi dorea de mult să-l cunoască pe bebe Ştefan. O cunoştea pe mama lui, văzuse poze cu Ştefan, doar că nu apucaseră să se vadă. Blondul trece printr-o perioadă în care este fascinat de bebeluşi, de naştere şi de alăptat, aşa că vizita lui Ştefan a fost un vis împlinit. Acum bebe Ştefan nu mai e chiar bebe. E şi el măricel! Are un an şi-un pic, dar pentru blond era doar un bebeluş pe care l-a ţinut în braţe, pe care a vrut să-l hranească cu cireşe şi caise, pe care în prealabil le molfăise el în gura, chipurile să scoată sâmburii şi care i-a oferit spectacolul unei mese la sân. Fascinant de-a dreptul bebe Ştefan pentru blond.

”Mami, le dăm pe cele de bebeluş, doar…”

Înainte de vizită, blondul îmi spusese că dacă ne vedem cu bebe Ştefan el o să-i dea din jucăriile lui, dar doar pe cele cu care el nu se mai joacă:

– Mami, le dăm pe cele de bebeluş, doar…
– Tu decizi dacă vrei să-i dai ceva lui Ştefan, dar să ştii că eu i-aş da şi câteva hăinuţe care ţie ţi-au rămas mici. Ce zici mă ajuţi?
– Daaaa!

Nici prin cap nu mi-a trecut că la câteva secunde după ce bebe Ştefan şi mama lui au intrat în casă, blondul va da buzna în camera lui şi se va pune pe sortat jucării. Alegea câteva, venea în fugă la noi, le arunca şi se ducea să aducă altele şi când l-am întrebat dacă pot să sortez şi eu hăinuţele a zis da, din toată inima.

Pur şi simplu nu-mi venea să cred!

Bine, cât timp bebe Ştefan se juca cu ceea ce-i adusese blonul era pace, cum incerca cel mic să atingă vreun din „jucăriile pentru copii mari” blondul uita că Ştefan e bebeluş şi trecea la starea de război.

Totul a fost bine şi frumos până când l-am rugat pe blond să-i ajutăm să care lucruşoarele la maşină. Nu drumul până la maşină era problema, ci:
– Nu vreau să merg cu voi! Sunt supărat pe voi! Nu o sa te uit niciodata că mi-ai furat toate jucăriile pe VECIE!
Hopa! La asta nu m-am aşteptat! Şi spusă cu atât de mult năduf… Am crezut că va lua totul înapoi, dar nu, doar şi-a exprimat durerea despărţirii în cuvintele grele aruncate aşa în loc de la revedere.

I-am condus la maşină, cu veselie, iar a doua zi dimineaţă primul gând la trezire a fost la următoare vizită a lui bebe Ştefan la noi.

Blondul a crescut! I-a luat patru ani și un pic, însă a reușit să se despartă de bunăvoie şi nesilit de nimeni de lucrurile lui proprii şi personale. Asta da realizare!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație