Vocea ta: Ce e în spatele fiecărui DE CE?

Sau de ce întreabă copiii “de ce?”

Știți zilele alea însorite în care lucrurile, pur și simplu, merg bine? Când scoți copilul mai repede de la grădiniță și ai timp și zen să mai stați trei ore pe-afară. Să îi spui numele tuturor mașinilor pe care le vede; să decorați parcarea cu desene în cretă, cu atâta pasiune încât sunteți amândoi colorați până în vârful nasului; să aștepți răbdătoare până numără furnicile și firele de nisip și apoi să-ți multiplici ochii și atenția cât el caută toate bălțile dintre mașini.

Și într-un final să ajungi acasă. Gâfâind, că doar ai urcat trei etaje cu bagaje și copilul atârnat de gât. Da, copil care atunci când vede pijamaua, își amintește subit că nu și-a făcut antrenamentul pentru maratonul la care va participa cândva, dar același copil care acum e prea obosit să mai urce singur scările. Sau l-ai adus tu, pentru că, pur și simplu, n-ai putut spune “Nu” mânuțelor întinse, ochișorilor galeși și vorbelor: “În bațe, mami, așa-mi pace mie…”

Și în timp ce încerci să descarci cât de mult nisip posibil pe preșul de la intrare, înăbușindu-i astfel entuziasmul cu care ar alerga încălțat prin toată casa, el te întreabă:

– Mami? Unde-i tati?
– E la serviciu, pisoi.
– De te?
– Mai are puțină treabă.
– De te?
– Păi are clienți; trebuie să termine sedința cu ei.
– Din Gelmania?
– Da, mămică.
– De te?
– Pentru că în Germania mai are birouri firma lui tati.
– De te?… Mami?
– … (concentrată asupra nisipului din papucii lui) Hm?
– De te poaltă tati mănuși?
– …(Și tac, ridicându-mi privirea nedumerită înspre el)
– DE TE, MAMI?! DA DE TEEE?!
– …

Drăguțele lor “de ce”-uri

Așadar, “de ce”-urile copiilor. Muuultele și drăguțele lor “de ce”-uri. Cele în context și cele în afara contextului. “De ce”-urile care te fac să te minunezi de cât de ager au făcut ei o conexiune și “de ce”-urile care te debusolează. Cele la care răspunzi cu drag și încântare și cele care te depășesc, te panichează și, pe alocuri, te chiar obosesc. Și de ce oare ni le pun copiii noștri chiar atât de insistent, consecvent și asiduu? Păi… eu tind să cred că din două motive.

Primul, creierașul lor în intensă dezvoltare e, cel puțin, o sugativă de informație. E sete și nevoie insațiabilă să cunoască și să înțeleagă lumea asta în care au intrat destul de recent, dar o lume în care, mai devreme sau mai târziu, vor fi nevoiți să se descurce singuri. O lume cu bucurii și pericole deopotrivă, în care brațele și îndrumarea părinților nu vor fi mereu la îndemână, dar o lume mare pe care o cunosc încă prea puțin.

Apoi, mai cred că ei folosesc fix cuvintele astea două, “De ce?”, pentru că așa le permite limbajul lor, vocabularul lor care se tot dezvoltă în primii ani de viață. Întrebă “De ce?” pentru că-i o interogație simplă și scurtă, dar care le garantează atenția părintelui și care are toate șansele să le aducă explicațiile și informațiile după care tânjesc.

Nu caută neaparat o explicație științifică a unui fenomen

Și-mi mai place să cred o chestie legat de “de ce”-urile copiilor noștri, și anume că atunci când ni le pun, ei nu caută neaparat o explicație științifică a unui fenomen, dar că, mai degrabă, ceva li se pare interesant și ar vrea să afle mai multe despre acel ceva. Și respir mai ușurată când mă gândesc așa, căci uneori chiar nu știu cum să răspund științific tuturor “de ce”-urilor. Nu știu, de pildă, de ce pe pinguin îl cheamă pinguin; de ce soarele e rotund și cerul albastru; nu știu de ce pisica face “miau” și câinele “ham”; nu știu de ce stelele strălucesc sau de ce bunicul locuiește acum în norișor; și chiar nu știu de ce un om conduce un BMW decapotabil și un altul își caută hrana în tomberon…

Și apoi mă întorc la copilașul din fața mea, cel de pe preșul de la intrare, care așteaptă nerăbdător să-i scot nisipul din șosete. Și din “de ce”-urile lui încep să înțeleg asta:

“Știi, mami, m-am distrat azi cu tine. Mă bucur că ai venit mai repede și ne-am jucat mai mult afară. Dar acum e târziu; acum e seara, și vreau să vină și tati acasă!”

Numai că puiuțul nu poate încă să articuleze poliloghia asta. Așa că mă întreabă despre serviciul lui tati, despre ședințele lui, despre clienții lui și chiar despre mănușile pe care le purta tocmai astă-iarnă. Și, prin asta, speră ca eu să-mi dau seama că el, de fapt, ar vrea să-mi spună: “Mi-e dor de tati. Vorbește-mi, te rog, despre tati!”

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație