Ce ți se spune înainte de a deveni mamă și ce se întâmplă cu adevărat după
“E greu, dar e și frumos.”
Când auzeam că “e greu, dar e și frumos” să ai copii, însoțit de un zâmbet complice, nu știam ce să înțeleg și nici la ce să mă aștept exact. Adevărul-adevărat este că la început e foarte greu, după care devine foarte frumos.
Mi s-a tot spus, într-o formă sau alta, că atunci când ai un copil, totul vine din instinct.
Așa e, după vreo două-trei luni de practică intensivă, totul devine instinct. Până la momentul în care îi ghicești fiecare tip de plâns, fiecare bucurie, fiecare nevoie, mamele și copiii trec prin încercări, tatonări, dubii, ca în orice relație de dragoste serioasă.
Am fost sfătuită intens să citesc mult despre asta.
Cum sunt fire conștiincioasă, am înghițit cărți pe pâine pe toată perioada sarcinii. Nu zic că nu mi-au folosit, că mi-au fost de folos de pe la șase luni încolo, dar un curs de puericultură sau să petrec câteva zile cu un alt nou-născut ar fi fost mult mai practice pentru perioada primelor săptămâni. (Recunosc, am respins ideea de curs că mi-am zis că n-am nevoie, am cărți și instinct.)
Toate mamele cu care am vorbit înainte de a naște au mințit prin omisiune.
Adică mi-au dat imaginea de Hollywood a maternității, cu norișori roz și bebeluși gângurind fericiți în leagăn, fără să-mi dezvăluie și secvențele de cine-verite. Cum ar fi faptul că momentul digestiei celui mic va deveni pentru o lungă perioadă de timp miracolul mult și des al fiecărei zile, că băița parfumată de seară este însoțită de un concert, pentru că celui mic trebuie să-i cureți/ungi fiecare orificiu ca să nu se irite.
Mi s-a spus că primele momente cu bebelușul vor fi magice.
Primele-primele au fost, dar următoarele, nu. Am stat o noapte întreagă cu ochii pe orice mișcare a lui, terorizată că acea ființă foarte mică nu va mai respira. Habar n-am de unde îmi intrase în cap ideea asta.
O să-ți rămână doar amintirile plăcute.
Unele femei cu care am mai vorbit mi-au spus că oricât de grele ți se vor părea lucrurile și oricât de traumatizante, o să le uiți și o să-ți rămână doar amintirile plăcute. N-am uitat nimic, nu mi se pare corect. Dar poate oi fi doar eu așa.
Mi s-a spus că mă voi liniști.
Mi s-a spus că o dată ce voi deveni mamă, mă voi liniști, o seninătate eterică va pune stăpânire pe ființa mea și îmi voi găsi echilibrul. Poate că există și femei așa norocoase: eu una mă simt ca un soldat permanent de gardă, care e pregătit în fiecare clipă de o misiune importantă și care simte orice, fericire, mulțumire, dragoste imensă, supărare, disperare, dar mai puțin liniște.
“Adevărul” ăsta mi s-a părut și înainte de a avea un copil, și după – o prostie.
Vedeți și prin filme: cică un copil leagă și mai tare un cuplu. Sincer-sincer, dacă doi oameni nu se iubesc enorm, nu sunt pregătiți să-și ierte nervii, vorbele spuse la extenuare și nu mai țin cont că tot Universul le e dat peste cap și va dura până îl pun la loc, un copil nu îi va uni mai mult. Timp de mai multe luni, detaliile administrative și nesomnul vor pune la grea încercare foștii porumbei romantici.
Ce nu mi s-a spus și mi-ar fi plăcut să mi se spună este faptul că toate greutățile trec.
Și colicile enervante, și dinții care se luptă să crească, și prima febră când simți că mori un pic de teamă, și mofturile la mâncare. Dar că îți va fi teribil de dor de micuțul cu doi dinți crescuți jos și părul vâlvoi care abia se ține pe picioare și te mângâie cu mânuțele lipicioase pe obraz.
“După ce vei avea primul copil, îl vei vrea imediat și pe al doilea.”
Așa, în abstract, da. Însă simt că trebuie să mă mai odihnesc vreo doi-trei ani ca să o iau de la capăt. În definitiv, lumea are dreptate: e greu, dar e și frumos.
