Vocea ta: Clasa întâi şi copilul cu autism

autism

Cum se descurcă un copil cu autism la școală

– Ce faci, David?

David gustă firimituri de la guma de şters în timp ce în mâna dreaptă ţine creionul şi cu grijă trasează liniuţe. E prima lui temă de acasă. Şi îmi aduc aminte cu mirare că abia acum 4 ani în septembrie m-a strigat prima dată “mama”. Avea 3 ani şi 10 luni.

Acum scrie cu atenţie. Când depăşeşte puţin linia din caietul special, şterge uşor cu radiera şi rescrie. Imi aminteşte de mine în clasa întâi. Merge cu drag la şcoală. Dimineaţa, în timp ce se îndreaptă spre clasă şi aude soneria, aleargă grăbit ca să nu întârzie. Aleargă mai pe margine, întotdeauna pe acelaşi traseu ca să nu se ciocnească alţi copii de el.

Grijile educaţiei şcolare când ai un copil special

Sigur că visam că va ajunge la şcoală, la acest fel de şcoală. Chiar dacă abia primisem diagnosticul de autism infantil cu o pecete necruţătoare de “sever afectat”, n-am încetat să sper. Visul secret al oricărui părinte de copil cu autism este că acesta va recupera atât de bine întârzierile de dezvoltare, încât se va putea adapta în şcoală de masă.

Şcoala de masă e, aşadar, dezideratul suprem. De şcoala specială se tem toţi părinţii ca mine. Odată ajuns acolo, e destul de sigur că un copil cu autism nu se va recupera la adevăratul potenţial. Din păcate, şcolile speciale  (foste “ajutătoare”) nu urmează o curriculă adaptată copiilor cu dizabilităţi, în sensul că dizabilităţile mentale pot fi extrem de diverse şi trebuie abordate individual. Cei cu autism au neapărat nevoie de terapie comportamentală mai întâi, nu să le fie predat alfabetul. Pentru legiuitor însă, pare mai important ca un copil să ştie adunări, scăderi şi fracţii, decât să  înveţe să mănânce singur, să traverseze strada în siguranţă, să aibă abilităţi de viaţă independentă.

Şcoala de masă

Aşa că noi visam la şcoala de masă. Da, şcoala aia pe care o critică toţi părinţii că e programa învechită şi supraîncărcată, că nu formează abilităţi adevărate în copii, că se preocupă de forme fără fond, că vrea să afle ceea ce nu ştiu copiii pentru a-i sancţiona, în loc să pună accentul pe lucrurile la care se pricep şi din care pot face o vocaţie.

Emoţiile mele, ca ale oricărui părinte de copil cu autism, au fost cele… româneşti.  Deşi legea îl protejează pe copilul cu handicap, aplicarea legii nu e normă în ţara asta şi nu prea există mecanisme coercitive care să oblige decidenţii unei scoli să o aplice. Şi despre câte abuzuri nu am citit? Am aflat despre copii cu dizabilităţi din şcoli de masă, ai căror părinţi au fost supuşi la presiuni din partea învăţătoarelor şi/sau a părinţilor celorlalţi copii pentru a-şi retrage copiii, al căror loc ar fi doar în şcoala specială.

Ori nu e aşa. Peste tot în lumea civilizată, tendinţa sănătoasă este de a integra copiii ca David în sistemul de masă. Acolo, comunităţile sunt prietenoase, persoanele în fotoliu rulant au acces facil oriunde pentru că rampele de acces nu sunt construite în batjocură în unghi inaccesibil, cei cu dizabilităţi mentale şi psihice la fel, învaţă alături de copiii tipici, fiecare după potenţialul său.

Nu poţi construi o comunitate tolerantă  dacă învăţământul este segregat, iar copiii tipici nu văd, nu interacţionează  şi nu se joacă cu copiii cu dizabilităţi.

Începuturile

David a început procesul de recuperare la Grădiniţa Specială Malteză, un centru de zi pentru copii cu dizabilităţi neuromotorii, un exemplu de profesionalism în domeniul serviciilor sociale. Decizia de a înscrie copilul într-o grădiniţă specială a fost singura noastră variantă. De fapt, disperarea părinţilor după diagnostic se naşte nu doar din severitatea acestuia, ci din imposibilitatea de a susţine financiar costurile terapiei. Într-o ţară care garantează dreptul copilului la educaţie, sănătate, îngrijire şi servicii de recuperare, este şocant să afli că statul român nu face decât să încadreze copilul într-un grad de handicap de obicei “grav”, transformând un părinte în însoţitor personal şi oferind o insuficientă indemnizaţie de 700 de lei. Rămâne ca părintele să acopere costurile terapiei cu tot ce implică aceasta.

De aceea, grădiniţa specială este încă singura opţiune a multor părinţi ca noi. Recomandabilă este integrarea copilului cu autism în grădiniţă de masă alături de un însoţitor specializat (psiholog), însă şi pe acela tot părintele îl plăteşte. Câti dintre voi aţi putea cheltui pentru copilul vostru între 2.000 si 4.000 de lei lunar doar pentru terapie comportamentală şi însoţitor?

Foarte puţini, ştiu.

Decizia riscantă

Din fericire, după doi ani în grădiniţă alături de Moni, a venit şi momentul integrării în grădiniţa de masă. Dar noi nu ne permiteam să plătim un psiholog care să vină la Gilău şi să stea cu David în grădiniţă 4 ore pe zi. Aşa că am apelat la… speranţa că se va descurca singur, că nu va reacţiona prost la mediul nou plin de cerinţe, înconjurat de alţi vreo 30 de colegi.

Integrarea

Am simtit că mi se strânge stomacul în septembrie 2012, îl înscrisesem deja pe David la grădiniţă în Gilău, dar simţeam că mă ia cu rău fizic, la gândul unei reacţii negative a educatoarei care urma să se ocupe de un David mult sub nivelul cerut de grupa celor de vârsta lui. David avea atunci 4 ani 10 luni, era încă ecolalic pe alocuri  şi se exprima verbal destul de greu,  deşi cu siguranţă înţelegea bine limbajul vorbit. Ii plăceau copiii şi se adapta uşor în medii noi. Noi mizam mult pe cuminţenia şi bucuria lui de a merge la grădiniţa.

Când omul sfinteşte locul

Doamna Simona Popescu a fost prima educatoare a lui David la Grădiniţa nr. 1 din Gilău, o doamnă sufletistă şi blândă pe care David a iubit-o din primul moment. Primul an a trecut fără a ne propune ceva extraordinar, dar David s-a adaptat la noul mediu şi a făcut progrese. Anul următor am schimbat educatoarea pentru că David urma să repete grupa mare. N-am mai avut emoţii, D-na Ioana Purcel, o educatoare la fel de dedicată copiilor care  îl urmărise pe David de-a lungul anului şcolar anterior, l-a ajutat să se pregătească cu succes pentru şcoală.

Nu, doamnele educatoare nu au spus că sunt prea mulţi copii în grupă, nu s-au eschivat şi nu s-au temut că nu se descurcă, nu s-au încruntat şi  nu au judecat un copil prin prisma unei categorisiri diagnostice, ci au încercat să-l cunoască şi să-i modeleze personalitatea cu dragoste. Şi le-a ieşit de minune!

Aceeaşi surpriză plăcută am avut-o la înscrierea la şcoală şi la ziua porţilor deschise când am vizitat şcoala, iar cei trei învăţători ce urmau să preia clasele pregătitoare în toamna lui 2014 s-au oferit fiecare să-l primească pe David în clasa lor fără ezitare.

 Şcoala de la ţară

În toamna anului trecut, David a păşit  cu emoţie în clasa pregătitoare la “Liceul Teoretic Gelu Voievod” din Gilău, în clasa doamnei învăţătoare Laura Cristea. E greu de descris bucuria lui David de a merge la şcoală, iar asta i se datorează în cea mai mare parte doamnei învăţătoare şi atmosferei din “şcoala veche” din Gilău. Peste tot în comunitate aud numai de bine despre doamnele şi domnii învăţători de aici.

 

David și doamnă învățătoare
David și doamnă învățătoare
David și doamnă învățătoare
David și doamnă învățătoare

Iar gilăuanii, pe jumătate oameni ai muntelui, pe jumătate orăseni, sunt în general reţinuţi când vine vorba de laude. Greu mai sunt de impresionat gospodarii ăştia mândri, vă spune cineva ca mine, “venetic” în comunitate. Numai munca şi hărnicia îi impresionează.

David nu este primul caz de copil special integrat cu succes în această şcoală. Din păcate, nu multe şcoli în România se pot lăuda cu astfel de succese şi mai ales cu învăţători şi profesori pregătiţi pentru a educa copiii speciali alături de cei tipici.

Bravo, doamnelor! Bravo, domnilor! Vă mulţumim!

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație