Vocea ta: Copii şi părinţi în mediul online (ll)

minecraft
Foto: Luca Stefan (10 ani)

Te întrebi ce face copilul tău când e online?

În prima parte a articolului, ți-am arătat ce fac copiii pe Internet. Și m-am folosit de răspunsurile lor din cercetarea NetchildrenGoMObile făcută și în România anul trecut. Să revin acum la îngrijorarea ta de părinte! Copilul meu e pe Internet! Mă tem pentru el!

Se pare că părinții sunt mai panicați în legătură cu consecințele negative ale riscurilor online decât sunt copiii lor. Întâlnirea cu persoane necunoscute e una dintre aceste îngrijorări. În astfel de situații, încercați să cădeți de acord asupra unui set de reguli pentru folosirea rețelelor de socializare online.

Iată câteva idei, care ar trebui discutate cu copilul tău:

  • Informațiile personale (precum vârsta, adresa, școala) nu trebuie să fie publice.
  • Este preferabil să accepte doar cererile de prietenie de la oameni pe care îi cunoaște.
  • Dacă vreodată primește un mesaj, sau găsește o postare care să-l facă să se simtă amenințat sau inconfortabil, încurajați-l să vă arate mesajul și să hotărâți împreună ce e de făcut.
  • Învață și verifică împreună cu copilul setările de confidențialitate pentru contul său de Facebook.

Ține cont de faptul că postările pe Facebook sunt întotdeauna publice, chiar dacă profilul este setat ‘privat’. Și spune-i asta și copilului tău. Orice lucru postat pe Facebook poate fi răspândit în câteva secunde la un număr foarte mare de utilizatori. Și o dată ajunsă online, informația rămâne acolo pentru foarte mult timp.

Citește pe Blog de Educație Media despre cazul Izabellei, o adolescentă dintr-o localitate rurală din Constanța, care era să se trezească cu zeci de mii de invitați acasă, la petrecerea de ziua ei. Fata crease evenimentul public pe Facebook în mod accidental. În ciuda anunțului ulterior că nu va exista nici o petrecere și că postarea inițială a fost o greșeală, propagarea exponențială a informației prin media sociale a condus la un număr de peste 57.000 de persoane care și-au anunțat participarea la eveniment.

Înainte de a începe discuțiile despre Facebook și, în general, despre ce face copilul tău în mediul online, ține cont că unul dintre motivele principale pentru care intra pe Facebook este tocmai pentru a posta fotografii, pentru a se afișa și să discute detalii despre viața personală.

Și nu uita că utilizarea rețelelor de socializare online se întâmplă în contextul în care prietenii copilului tău sunt și ei pe Facebook. Multe dintre activitățile lor offline (chiar și cele care țin de școală) se prelungesc în comunicarea și socializarea online. Să îți forțezi copilul să nu facă asta e aproape imposibil și, mai ales, ineficient.

Nu recomand dispozitivele de urmărire pe care unii părinți le folosesc ca să vadă nu numai cu cine discută copiii lor online, dar și ce discută. O astfel de măsură încalcă intimitatea copilului și îi va arăta – în momentul în care te-a descoperit că-l spionezi – că nu ai încredere în el. Asta îl va face să se îndepărteze, să nu-ți mai vorbească. Același lucru se poate întâmpla și dacă iei decizia unilaterală să restricționezi accesul la dispozitivele digitale din casă cu parolă, fără să explici copilului de ce o faci. Numai dorința ta de a-ți proteja copilul de ore-n șir petrecute în fața ordinatorului sau a tabletei nu e de ajuns. Vorbește cu el.

Cum recționează copiii la situațiile de risc online – strategii de adaptare

Mai spuneam în prima parte a acestui articol că puțin peste un sfert dintre copiii participanți la cercetarea NCGM au spus că au întâlnit situații de risc online (hărțuire, sexting etc.).

Cei mai mulți dintre ei au spus ca experiențele neplăcute din mediul online nu au avut un impact emoțional negativ extrem asupra lor. Majoritatea au spus că „se descurcă”.

Copiii își dezvoltă – singuri sau cu ajutorul adulților și al prietenilor mai mari – diverse strategii de adaptare la situațiile de risc. Iată câteva dintre posibilele tipuri de reacții:

Reacția pasivă presupune o atitudine fatalistă (nu mai folosește Internet-ul pentru o vreme) sau auto-acuzatoare (dă vina pe el însuși că s-a pus în situația respectivă).

În cazul reacției pro-active, copilul (de data aceasta, puțin mai competent digital) raportează conținutul nepotrivit sau contactul ori blochează contactul nedorit.

Cei care adoptă strategia comunicativă vorbesc imediat cu o persoană de încredere – un părinte, prieten sau profesor etc. – despre ceea ce s-a întâmplat. Din date, rezultă că prietenii sunt cel mai des consultați în astfel de situații. Poate și pentru că majoritatea copiilor participanți la cercetare cred că părinții lor sunt mai puțin competenți ca ei (din punct de vedere digital). Profesorii apar foarte rar

Hărțuirea (en. bullying), de exemplu, este cea mai des întâlnită formă de agresiune față în față sau online. 41% dintre copiii participanți la studiu au spus că au fost victimele unei forme de hărțuire (pe Internet sau față în față). Se pare că în România agresiunea față în față este la un nivel dublu față de eșantionul general (studiul a fost făcut în 7 țări europene). Evident, au fost mai puțini cei care au avut curajul să recunoască că hărțuiesc alți copii.

În studiul NCGM, ‘bullying’-ul a fost definit ca o formă de agresiune care este (a) intenționată, (b) repetitivă și (c) implică un dezechilibru de forțe între victimă și agresor. 
La rândul său, cyberbullying-ul este o agresiune intenționată, repetitivă, care are loc prin mijlocirea unei tehnologii, cum ar fi Internet-ul sau telefonul mobil’.

E foarte important să vorbești cu copilul tău despre lucrurile supărătoare, deranjante pe care el însuși le-ar putea posta pe Internet. Avem drepturi online, dar avem și responsabilități. Ca în societate. Arată i că este răspunzător pentru ce și câte informații personale va împărtăși online și pentru eventualele mesaje jignitoare postate împotriva altor utilizatori.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație