Goe are patru ani. Când vine acasă de la grădiniță, Goe spune frumos ”Sărut mâna, mamă!/ Sărut mâna, tată!”. Se spală conștiincios pe mâini, de îndată ce și-a dat jos rucsăcelul din spate și încălțările din picioare. Încălțări pe care, evident, le așază frumos lângă ușă. La masă, își pune singur o bavețică, nu cumva să-i cadă vreun strop de supă pe bluziță. Nu duce lingura la gură până nu spune ”Poftă bună!”. Stă pe scaun cu spatele drept, nu-și bălăngăne picioarele și, doamne ferește, nu soarbe din supă. Evident, nici nu vorbește în timp ce mănâncă pentru că, nu-i așa, la masă nu se vorbește. Nu se ridică până nu a mâncat tot, tot din farfurie, spune ”Sărut mâna pentru masă” și cere voie să meargă la joacă. Așa face Goe. Sună SF? Este!
Să vă spun cum face ”Goe” a mea la patru ani. Intră în casă trântind ușa de perete, se așază în mijlocul holului și-și scoate încălțările, le azvârle care încotro, își scoate geaca, o aruncă pe jos și o zbughește direct la jucării călcând, evident, pe geacă. La masă, își înfige mâinile în ce îi place, se pictează cu sos ”ca indienii”, își bagă nasul în bolul cu supă, degetul în nas…după nevoi. Asta e cea mare. Cel mic, de doi ani, nici nu mai are rost să zic. Sincer, ceea ce mă interesează este ca, la finalul mesei, copiii să aibă burta plină (sau pe aproape), să nu aibă bucăți de morcovi în nări și cartofi în păr, să fie veseli, meniul să fi fost cât de cât sănătos și variat, iar eu să nu calc pe găluște în drumul de la masă spre chiuvetă. Nu impun politețuri și maniere. Va veni, cândva, în mod natural, și vremea lor.
În casa noastră, se aude toată ziua ”Mamiiiiii, dă-mi/ fă-mi/ ajută-mă/ hai/ du-te”. În 30% dintre cazuri, apare și câte o formulă de politețe. (În cazul copiilor, că în ceea ce-mi privește soțul procentul crește la 90%.) În rest, e pe bază de comandă. Și, dacă pot, în momentul în care mi se cere, execut. Fără să condiționez, fără să cerșesc un ”mulțumesc”. Și știți ce? Când, la rândul meu, cer copiilor ceva, primesc. ”Te rog, adu-mi un scutec pentru fratele tău/ Te rog, stinge lumina/ Te rog, strânge-ți jucăriile (ce-i drept, e nevoie de mulți ”te rog” aici)”. Și le spun tot timpul ”mulțumesc pentru ajutor”. Sunt convinsă că, în câțiva ani, exact la fel vor face și ei. Acum, sunt la vârsta la care altele sunt prioritățile: să se joace fără prea multe limite, să cunoască, să experimenteze, să creeze, să fie liberi să pocească cuvintele, să observe, să încerce și să greșească, să audă cuvinte noi și să fie curioși ce înseamnă, să aibă curajul de a cere și de a întreba….Bunele maniere și politețea pot să aștepte.
Am fost martora multor scene în care părinți sau bunici țineau morțiș să arate că cel mic, chiar dacă nu avea nici doi ani, știa foarte bine cum e cu ”sărut mâna” și ”mulțumesc”. ”Spune-i doamnei sărut mâna”, ”Ai zis mulțumesc?” ”Nu plecăm de aici până nu spui mulțumesc”, ”Nu te iau în brațe că nu ai spus te rog”, ”Tu nu știi să spui mulțumesc?”, ”Ai văzut ce frumos a salutat fetița? Tu de ce nu faci așa?”. În astfel de momente, mi-e milă de copil. E clar că e supus unei presiuni al cărei sens nu îl pricepe. Dresură și condiționare, nimic mai mult.
Bunele maniere și politețea nu se predau, ele se învață prin imitație. Este simplu: dacă tata se ridică de la masă și-i spune mamei ”Sărut mâna pentru masă” sau ”A fost delicioasă, mulțumesc”, copiii vor face la fel. Dacă părinții folosesc ”mulțumesc” și ”te rog” atât în discuțiile cu adulții, cât și în cele cu copiii, și cei mici vor face la fel. Dacă nu, nu. La fel e și cu bunele maniere.
E un timp potrivit pentru toate. Vârsta de 2, 3, 4 ani nu e pentru lecții despre convenții sociale. Dacă cei mici le asimilează din mers, copiind ceea ce văd în familie și la educatori, este perfect. Dar să-i apostrofăm și să le cerem să facă gesturi care pentru ei sunt lipsite de sens, e absurd.
Hai să facem în așa fel ca, în puținul timp pe care îl petrecem împreună, să-i asigurăm și reasigurăm de dragostea noastră, să le arătăm lucruri interesante, să facem experimente care să-i facă curioși, să le citim, să le arătăm stelele, să le vorbim și să îi ascultăm fără să-i întrerupem. Hai să nu insistăm cu vorbe fără sens care le intră pe o ureche și le ies pe alta. Să nu le cerem, la 3 ani, să dea dovadă de ”cei șapte ani de acasă”.
Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
