Vocea ta: Copiii trebuie iubiţi, nu catalogaţi şi nu împărţiţi

Elena Stefan

Iubiți-i! Nu-i catalogați și nu-i împărțiți!

A fost, pentru un an școlar, copilul meu de suflet. Eram mult mai tânără, educatoare la o grădiniță particulară, cu program prelungit, însă eu îmi terminam serviciul la doisprezece, copiii rămânând pe mâna îngrijitoarelor, care-i așezau la masă, apoi îi pregăteau pentru somnul de prânz.

Într-o zi aranjam lucrările copiilor pe hol, pentru a vedea părinții ce s-a lucrat în ziua respectivă. Printre picături, zăresc o mamă cu un băiețel la ușa clasei mele.

–  Copil nou? întreb pe una dintre îngrijitoare.

– Da, când n-au loc în altă parte, vin aici, spuse ea schimonosindu-se.

Am crezut că o deranja numărul copiilor care era într-o continuă creștere. Puțin mai târziu aveam să aflu adevăratul motiv pentru care era așa de ofuscată.

”Așa sunt ei!”

Era deja octombrie. T. fusese înscris mai târziu, dar acceptat. Aveam activități libere. Copiii se jucau în voie. În fața geamurilor descoperite de jaluzele, prin care intra o lumină pală reflectată de frunzele castanului, am zărit o umbră mică și liniștită. Ființa lui stătea în îmbrățișarea luminii ca intr-o îmbrățișare de înger.

M-am prefăcut că mă așez să mă odihnesc. Puțin la distanță de el, dar suficient încât să-i văd ochii, chipul. Avea ochii negri, înconjurați de o pădure de gene și dacă nu erau atât de plini de viață, n-aș fi știut nici ce-i în sufletul lui, nici cum cad frunzele, nici cum fug norii.

Stătea nemișcat, respiram prin el. A început să zâmbească și să mă privească doar cu coada ochiului. Am tresărit și i-am zâmbit neîntârziat. Ceva mi-a împins pașii înspre el. L-am luat în brațe și am început să-i povestesc despre ce se întâmplă cu natura. Îmi privea buzele, apoi ochii, iar se pierdea puțin. L-am sărutat pe frunte și m-a cuprins în brațele lui mici și atât de doritoare de iubire.

– Lasă-l, Elena, mi-a spus una dintre îngrijitoare. Așa sunt ei.

– Așa sunt ei? Așa …cum? M-a ascultat, mi-a zâmbit, m-a luat în brațe.

– Sunt zvâcniri.

Nu era un autist, era un copil profund

N-am vrut să accept eticheta pusă. Etichete, etichete… ne pierdem în etichete. Sunt ușor de pus, dar e greu să ajungi la esența unei ființe, e greu să pătrunzi cu sufletul în inima unui om. Pentru mine, nu era autist. Era un copil profund. Am călătorit cu el timp de câteva luni  până la cer și-am înțeles cântecul îngerilor, am separat atomii din frunze, din păsări, din tot ce ne înconjura… văzut și nevăzut.

Stăteam peste programul meu. Îl hrăneam si pregăteam de culcare doar eu, iar îngrijitoarele îmi spuneau că mă striga, după ce se trezea. Îmi spunea Ena.

Din păcate, timpul nostru ajunsese la final, anul școlar se sfârșise. Mi-aș fi dorit ca mama lui să mă lase să țin legătura cu el și după. Mama lui știa de apropierea noastră, știa și despre cât evoluase. Nici măcar nu mi-a bătut un apropos să ținem legătura, iar eu n-am îndrăznit să fac vreun pas în acest sens, pentru ca citisem de mai multe ori în privirea ei teama că poate pierde ceva ce-i aparține, mai cu seamă că T era înfiat.

Îi sufocăm cu diagnostic, cum sufocă buruiana florile

Mi-a părut rău că totul s-a terminat brusc, presupun că a avut o perioadă în care T a suferit, ca și mine.

Ce-am înțeles eu? Am înțeles că sunt copii trimiși pentru a deschide anumite căi, pentru a aduce în viețile noastre Lumină, dar noi nu înțelegem, îi catalogăm, îi sufocăm cu diagnostic, cum sufocă buruiana florile.

Teorii cu privire la atenția pe care acești copii o merită, sunt multe, dar prea puține sunt persoanele care pun în practică ce citesc, ce știu, ce învață… mai cu seamă dacă aplică teoria fără dăruire, iubire, înțelegere.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație