Vocea ta: Copilul are propriul ritm

Elena Stefan

Lăsați copiii să-și urmeze propriul ritm

Încă din perioada sarcinii, îi citeam bebelușului din burtică. Eram convinsă că mă ascultă și că-i place tot ce-i lecturez. Mă felicitam, zâmbeam și citeam cât mai mult din toate domeniile, cu voce tare și interpretare.

Pe lângă cofetării și magazine cu articole nou-născuți, luam cu asalt și librăriile, de unde trebuia să ies măcar cu o carte, două…trei.

Și a trecut timpul…

Ei, și cum timpul zboară, iată că-i fac într-o zi cunoștință bebelușului cu frumoasele ei cărticele. I-am ales din bibliotecă cele mai frumoase cărți cu povestioare pentru vârsta ei.

Am rămas total dezamăgită când am vazut-o pe R.A total dezinteresată. Se nășteau în mine frustrări, remușcări. Totuși, am zâmbit și i-am deschis prima carte crezând c-o vor impresiona ilustrațiile, zânele acelea cu părul bălai, până în pământ, că-i vor stârni interesul animăluțele mici și gingașe, pădurile frumos colorate. A pus o mânuță pe carte, am zâmbit triumfătoare. Da? A rupt foaia cu sete. I s-a părut interesant și a mai rupt una și încă una. Am lăsat-o să-și satisfacă pofta. După ce a încetat, i-am arătat că zâna nu mai are picioare, calul nu mai are jumătate de corp, iar pădurile erau ,, defrișate”. Am lipit foile cu ajutorul ei și i-am arătat diferența dintre foile întregi și cele cârpite.

Am zâmbit și am continuat să citesc

M-am gândit să încep să-i citesc, ca pe sarcină. Am început să-i arăt și ei literele cu degetul, să-i stârnesc curiozitate și asupra acelor furnicuțe din cuvinte. Și după vreo două rânduri, mare mi-a fost mirarea când m-am trezit cu o pălmuță peste gură, dar m-a luat prin surprindere, că nici n-am știut de unde a venit. Nu m-am lăsat. Am zâmbit și am continuat să citesc. Nu-mi aminteam să-mi fi făcut programare la coafor, dar simțeam cum părul mi-e scărmănat. R.A tragea de zor cocul meu, apoi a luat cartea și mi-a aruncat-o.

Nu judeca un pește după abilitatea lui de-a se cățăra în copac

Am început în sinea mea să mă lamentez, să-mi fac scenarii. Mai trecea timp , iar ea nici nu voia să audă de povești, cântece sau poezii. Aveam cunoștințe care se lăudau că ai lor prunci deja recită versuri scurte. …dar mare e vorba aia : nu judeca un pește după abilitatea lui de-a se cățăra în copac, căci va crede toată viața că-i un prost.

Așa că nu am căutat ajutor nici la medici, nici nu mă mai lamentam, nici nu mai încercam s-o captez in vreo lectură. Am lăsat-o să decida ea ce activități să desfășurăm impreună, o mai lăsam să se joace și singură.

Cu nerăbdarea în ochi

Într-o zi, am văzut-o ridicându-se pe vârfuri și studiind cărțile din bibliotecă. După ce le-a analizat…și eu pe ea, văd că-mi pune pe genunchi o cărticică. Aștepta ca o băbuță la biserică, ținând mânuțele una peste alta pe buric. Avea în ochi o mare nerăbdare, iar eu, puțin timorată, am deschis cartea, fiind totodată și în gardă să nu mă mai chelfănească.

Nu prea mi-a convenit mie povestea aleasă, dar nu puteam risca s-o schimb, asa că am cenzurat-o cât am putut. Așa i-am citit ,,Capra cu trei iezi”, prima ei poveste cap-coadă. Cu cea rămas din poveste? Cu teama de lup. De unde era ea curajoasă și mergea singură și pe întuneric, acum fuge de orice umbră, stigând că o prinde lupul.

Am dat din una-n alta… citim povești și cântăm, iar de lup ne luptăm să scăpăm.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație