Vocea ta: Copilul face sau desface un cuplu ?

Copilul și viața de cuplu

Îmi place să mergem toți trei în parc și nu numai, dar acolo ajungem cel mai des. De cele mai multe ori stau pe o bancă și îi privesc în timp ce mă topesc de mulțumire.

tinereteMă uit la domnul meu, cum îl supraveghează atent pe mândrul nostru, și apoi îl învață cum să urce scările și așa, prin surprindere, se schimonosește, îl ridică pe sus, îl pupă și-i spune că-l iubește și deodată și eu îi iubesc de mii de ori mai mult, chiar dacă aș fi jurat că nu se poate.

Îi admir când îl ține de mânuță și cheamă împreună porumbeii, iar domnul îi explică diverse despre viață și natură. Îi privesc tot timpul, să pot păstra pentru totdeauna imaginea asta care mă face să depășesc orice secvență care pare mai greu de dus.

Să așteptăm ca un copil să îndreptate o relație mi se pare o gândire imatura și nerealistă

Știu că pentru copilul meu am ales cel mai bun tată posibil, iar pentru mine cel mai bun soț. Și zic că am ales, fiindcă soțul meu nu a fost prima iubire. Sper, în schimb, să fie ultima. Vedeți voi, când e în calcul doar o relație, decizi pentru tine dacă îți face bine, dacă asta e viața pe care vrei să o trăiești. Aici depinde și de cât de frumoasă vrei să-ți fie viața.

În schimb, când se discută apariția unui copil, ar trebui să ne gândim de zeci de ori mai mult la cât de potrivit credem că e mediul pentru el. Asta e responsabilitatea noastră, să analizăm, să alegem, să schimbăm, să îmbunătățim pentru copiii noștri pe care noi îi dorim, nu ei cer să apară. Să așteptăm ca ei să îndreptate ce scârție mi se pare o gândire imatură și nerealistă.

Copilul nu sudează un cuplu cu probleme. E chiar invers!

Am întâlnit, în meseria mea, suficiente cupluri aflate în impas, care credeau că un copil este soluția, că poate el, așa, doar prin miracolul nașterii, să unească ce au distanțat ei sau ce poate nici n-au avut vreodată. Greșit! Nu e lupta lui. N-ar trebui să fie nici responsabilitatea lui.

În schimb, apariția unui copil poate provoca, și nu știu dacă scapă careva de asta, multe conflicte. De la ce marcă să cumperi scutecele, la cât să alăptez copilul, cât și când să-l scoți în parc, cu ce începi diversificare, orice decizie poate veni cu un mic conflict, fără a fi ceva anormal în asta.

Până la urmă fiecare individ are dreptul la propria ideea. Întrebarea se pune ”Cum să ajungi la un consens în timp scurt și cu cât mai puțini nervi?” Aici e baiul. Pentru a putea gestiona conflictele, omul are, în primul rând, nevoie de o minte limpede și asta cam lipsește în primele luni de viață în trei. Sigur, depinde și de copil.

Cele mai multe situații conflictuale se rezolvă printr-o foarte bună comunicare și prin empatie. E greu să le ai pe amândouă când o fărâmă de om te cere secundă cu secundă pentru el, chiar și noaptea. De cele mai multe ori, nu există ”Nu se poate discuta” cu partenerul/a. Fie unul nu știe cum, fie celălalt nu vrea, fie niciunul nu mai poate.

Oare părinții așteaptă de la copii să vindece rănile și să facă minuni?

Din păcate, cunosc câteva cupluri care, cu puține luni înainte de a anunța entuziasmați că vor avea un copil, anunțau debusolați că vor să se despartă. Oare, n-ar fi fost mai bine pentru copil să apară într-o familie în care ce a fost de rezolvat s-a rezolvat?

Oare părinții așteaptă de la el să vindece rănile și să facă minuni? Oare nu-i cam mult pentru copil? Și, dacă nu am dreptate, de ce unul din aceste cupluri se pregătește să semneze actele de divorț și altul încă se mai amenință reciproc cu „iau copilul și plec în lume”?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație