Vocea ta: Copilul vostru are prea multe jucării?

maria-bliderisanu-totul-despre-mame

Câte jucării sunt prea multe?

Ce spun bunicii atunci când vine vorba de jucării? Are prea multe. Copilul vostru are jucării prea multe? Se poate. Nu caut prea adânc (deocamdată, însă vă veți da seama mai jos, în text) nevoia de a cumpăra atâtea. Motivez cu: toate au un rost – să înveţe sunete, culori, forme, să îşi dezvolte abilităţi de prindere, mânuire, ataşare piese, suprapunere, să înveţe răbdarea şi să îşi pună la treabă creativitatea etc.

Bunicul (da, exact bunicul cel nemulţumit de prea multe jucării) când nu este solicitat sau când nu e în cameră copilul…se joacă. Acele prea multe jucării sunt numai pentru el. Le apasă, verifică sunete, pune formele, caută nasturii, ridică turnul, așează piramida cu ursuleț, răsfoieşte cărţile nepoatei. Şi, nu știu cum se face că apoi îl ia amnezia, uită cât de interesante sunt şi ce l-au încântat până când are sarcina să le adune. Doar nu e în vizită, musafir, ci cu treabă, adică cu mătura şi mopul în mână, să ajute mama simpatică cu braţele pline de una bucată nepoată dragă. Bun, şi cum mormăie strângând, descoperă câte una care nu a apucat să o studieze şi ….se joacă, din nou. Off, jucăriile astea.

Le-am cumpărat şi pentru mine

Da, noi nu exagerăm cu jucăriile (mint, evident), nu exagerăm în sensul de jucării multe, de proastă calitate şi fără un scop anume (culoare, textură, formă). Ca să nu zic că ne apucă şi confecţionarea unora după anume schiţe ce ţin de vreun model educaţie foarte în trend, în ultima vreme. Dacă modelul nu e chiar reuşit achiziţionăm varianta originală. Banii să ne ţină. Cum am renunţat să cumpăr haine (până când slăbesc şi revin la forma care mă mulţumeşte) fata mea se bucură de jucării.

Jocul ascute mintea şi nu facem rabat de la jucării, timp de joacă cu ele, cu noi, împărţind cu alţi copii (Loli e darnică, deocamdată, nu se supără când i se iau din mână, trece la alta). Acum, sincer, unele îmi plac şi mie, îmi plac mult, poate (imaginați-mă cum ridic din umeri și mijesc ochii) le-am cumpărat şi pentru mine. Mea culpa. Să mă scuz cu vorba bunicului: pe vremea mea nu erau aşa frumoase? Nu, nu mi le amintesc. Asta e realitatea. Am avut, eu şi soră mea, jucării de care nu ni se leagă nicio amintire. Singurele amintiri au în prim plan 2 păpuşi, una mare, frumoasă, mini fetiță și una mică ce întruchipa un bebeluș. Câte au văzut şi câte garderobe au schimbat nu mai ştiu, iar dacă ar avea glas, ar fi plin de nemulţumire. Erau solicitate des şi mereu chinuite după vreo întâmplare în care eu eram pe post de medic, ele, evident, de paciente.

Unde au dispărut jucăriile?

Ai mei când au trecut de la garsonieră la 2 camere au lăsat jucăriile la boxă, pe motiv de menţinerea ordinii, că erau desfăcute de atâta aruncat, eram prea mari pentru ele bla, bla. Ţin minte şi acum cum am cotrobăit, la un moment dat (mare fiind, liceu chiar), cu nesaţ cutia cu jucării, majoritatea stricate şi erau multe şi nu ţineam minte să mă fi jucat cu niciuna. Da, am fost supărată, mă supăr şi acum când îmi amintesc caruselul de jucărie şi nu mă pot imagina cum învârteam de cheie, stând pe covor, să se rotească. Stiu, pueril, dar mi-ar fi plăcut amintirea asta şi poate că mulţimea de jucării pentru copilul meu este şi pentru copilul din mine.

Aşa că, dragi bunici, jucăriile nepoţilor nu sunt niciodată prea multe. Noi, părinţii, am fost/ suntem încă copiii vostri. Mai trebuie vreo explicaţie?

Intră în conversație