Vocea ta: Cum ajungem cu adevărat la copiii noştri?

gabriela-maalouf-totul-despre-mame

Conectarea cu copiii noștri este primul pas din lungul și îmbucurătorul  drum de cunoaștere

Și ce drum! Plin de aventură, cu zile senine și savuroase, dar și cu furtuni vijelioase, când nu mai știm ce e de făcut. Am auzit foarte des acest termen, conectare. Simțim atunci când copiii experimentează trăiri negative – tristețe, frustrare, dezamăgire – și știm că nu trebuie să le ignorăm. Realizăm că copilul nostru a intrat într-o stare de neînțelegere a sinelui, a lumii – aș spune eu – că undeva conexiunea s-a blocat, rupt.

Tot noi, părinții știm că soluția magică este conectarea

Dar am întâlnit și părinți care știau, în teorie, ce au de făcut, știau că trebuie să reînnoade fluxul de energie dintre cele două suflete, dar cu toate astea, practica nu era chiar așa ușoară. O mămică mi-a spus verde în față: ”Am înnebunit cu conectarea asta, pare așa de simplu… bagi în priză și ești în direct! Dar cu copilul… ce conectare? Doar dacă mă apropii de el, că și începe să urle și mai tare? La ce să mă conectez, că la mine nu se uită, să-l ating nu mă lasă, poate mă și lovește? Ce mai, scurt circuit total… nu e compatibilă priza cu ștecherul!”

I-am răspuns: ”Nici nu puteai folosi un exemplu-metaforă mai bun. Priza! Ei bine, oamenii nu sunt simple aparate electrice, care se conectează la priză și gata. Nici nu fac scurt circuit, definitiv și irevocabil, datorită incompatibilității de caracter sau personalitate. Dar forța cu care se face contactul poate crea ceva tensiune, de cote înalte. Fie mama e prea puternică, iar copilul are nevoie de o sursă mai domoală, fie invers.”

Sunt copii care se pot conecta chiar și brusc, când mama îl ține pur și simplu în brațe, îi vorbește cu drag și dragoste, atunci când este în plină criză de furie,  până se liniștește, cu toate că el se zbate. Dar pot exista și copii care încep să lovească, să se lovească, să exteriorizeze trăirea până la provocarea altei dureri, fizice sau spirituale.

Pentru acești copii și nu numai este indicată o sesiune de calibrare (tehnica NLP)- eu, personal, folosesc calibrarea cu orice copil, adult, în orice situație: tensiune acasă, cu familia, copilul, la muncă, la distracție. Calibrarea ne ajută să empatizăm mai ușor și să ne conectăm cu lejeritate.

Ce este calibrarea?

Calibrarea înseamnă recunoașterea stării, pe care cineva o experimentează, pe baza indicilor nonverbali (expresie facială, respirație, mimică și gesturi). Această tehnică presupune o observație atentă din partea părinților. Ce trebuie să facem:

  • Să sesizăm momentul în care se schimbă, se modifică starea și, mai important, să apreciem detaliile care fac diferența dintre o stare și alta și elementele care au condus acolo. Folosesc cuvântul detalii pentru că trebui să fim atenți la lucrurile mici, să spargem imaginea de ansamblu.

Exemplu: Copilul scapă jucăria pe jos și plânge. E foarte posibil ca noi, părinții, să vedem imaginea de ansamblu, și anume faptul că jucăria a căzut. Dar poate că nu este aceasta diferența care face diferența. Poate că cel mic este suparat că jucăria s-a murdărit, în căderea ei sau și-a pierdut pantoful, sau poate de frustrare că nu a putut să o țină sau poate e doar un factor declanșator al altei supărări.

De aceea, calibrarea se bazează pe observarea stării și nu pe interpretarea acesteia. Pentru că la interpretare putem da greș.

Nu putem arde etape

Pentru a reuși să empatizăm, să ne conectăm la lumea interioară a copiilor noștri, să îi putem încărca cu energia noastră infinită, trebuie mai întâi să ne exersăm abilitățile de observare a comportamentului extern, căci trupul și spiritul reprezintă un ansamblu interdependent. Interiorul dă mesaj exteriorului, care ia atitudine imediată, iar noi, părinții, nu putem arde etape, vindecând sufletul fără ai da corpului importanța cuvenită.

În calibrare, ne bazăm pe ceea ce vedem, auzim și simțim, pentru a reuși armonizarea nonverbală, paraverbală și verbală, proces ce este, de fapt, o etapă premergatoare creării raportului psihologic, a armonizării cu sufletul și simțirile micutilor noștri, a conectării.

Într-unul dintre primele articole scrise aici, vorbeam despre arta de a fi părinte, artă ce ne permite să ne cunoaștem copiii foarte bine, pentru a putea identifica în mod util și rapid schimbarea de stare. La copiii mari, este cu adevărat mai ușor, pentru că ei nu mai fac crize de furie atât de mari și atât de dese, cad, în schimb, într-o stare melancolică, plină de tristețe. La copiii mici, odată începută criză, calibrarea este mult mai greu de realizat și este, cu adevărat, nevoie de o practică intensă.

Putem exersa cu oricine

Cu toate acestea, nu trebuie să renunțăm, să punem o convingere limitatoare în capul nostru: ”e prea mic să înțeleagă, să fac asta cu el”. Cu cât începem mai devreme, din prima zi de viață, când calibrarea este naturală, când mama simte, cu adevărat, în același timp cu micuțul ei, cu cât tehnica va fi mai eficientă, va începe să nu mai fie ceva tehnic, va fi un mod de viață, de înțelegere a semenilor, a familiei, a celei sau celor mai sclipitoare părticele din sufletul nostru. Vestea bună este că putem exersa calibrarea cu oricine: soț, prieteni, colegi de serviciu, până învățăm tehnica și o stăpânim cu încredere.

Eu nu am știut să fac asta cu fetița mea, am învățat când ea avea deja 2 ani, în plină etapă de exprimare a furiei, furie ce se năștea chiar din incapacitatea mea de înțelegere, de simțire a trupului ei, astfel că și acum, dupa 4 ani, avem mici restanțe. Cu băiețelul, lucrurile erau deja firești, iar fuziunea a continuat natural, nu am experimentat nicio criză de furie până acum, la 3 ani si jumătate și nici nu cred că vor fi, pentru că el spune tot, se lipește de mine, până respirăm ca doi siamezi și varsă și necaz și bucurie.

Ce facem concret?

Observăm iminența schimbării de stare.

Adoptăm aceeași poziție a corpului, respirăm până când respirația noastră devine aceeași cu cea a copilului, preluăm mimica și expresia facială. Odată ce corpurile noastre sunt congruente, mintea este pregătită să empatizeze, să se armonizeze și cu starea psihologică. Ceea ce este interesant este că armonizând trupurile, copiii tind să imite inconștient mișcările noastre, gesturile, mimica. Astfel, încet-încet, nu brusc, schimbăm poziția corpului (îndreptăm, spre exemplu, spatele), punem un mic zâmbet pe față, ne putem magâia pe mână sau putem mângâia o jucărie. Din acest moment, corpul copilului începe să se armonizeze cu al nostru și este pregătit să se conecteze la starea pe care vrem să o aducem, la izvorul nesecat de dragoste, să-și reumple depozitele de iubire.

Și în cazul emoțiilor pozitive, calibrarea este importantă

De câte ori nu am auzit, nu neapărat de la copii: ”Chiar te bucuri? Nu te prefaci? De fapt, ești supărata, obosită…nu cred că te poți bucura pentru mine!”

Și în cazul trăirilor pline de entuziasm ale copiilor noștri este important să fim în armonie, să ne bucurăm la fel ca și ei, nu mai puțin, pentru că ar putea crea frustrare, asemănătoare unei pedepse și nici prea mult, creând senzația de recompensă și nimicind referința internă a copilului, care  va face lucruri pentru fericirea părintelui și nu pentru plăcerea și satisfacția lui interioară.

Poate părea greu și foarte tehnic, dar dupa practică – eu recomand practică cu adulți, până stăpânim tehnica – lucrurile vin atât de firesc, parcă așa am fost născuți, cu o abilitate secretă de a înțelege oamenii fără nicio vorbă, parcă un instinct a fost trezit după un somn îndelungat.

Apoi, conectarea se face simplu, lejer, firesc, vindecător.

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație