Pe 24 decembrie 2015, am plecat temătoare spre clinica unde urma să mi se facă transferul ultimului embrion congelat. Cu o lună în urmă, fuseseră doi, dar se opriseră din evoluţie la două săptămâni. Îmi dorisem gemeni, mai ales pentru că ultima discuţie cu tata, care murise cu un an jumătate în urmă, fusese despre ce ar fi să aibă doi nepoţi dintr-o lovitură. Ultimul embrion stătea deja de 3 luni singurel, congelat, aşteptând. Mă împăcasem cu ideea că voi avea un singur copil dar gândul că l-aş putea pierde, ca şi pe ceilalţi, nu-mi dădea pace.
Procedura a decurs fără probleme. Urmau două săptămâni de aşteptare până la analizele la sânge. Şi am aşteptat… Ziua în care mi-au confirmat telefonic că eram însărcinată a fost…nu ştiam să explic dar ştiam că de data asta va fi bine. Ştiam că tata mă veghează de sus.
Mă încercau mii de gânduri, dar am refuzat să le dau curs. Ce ştiam sigur era că voiam să alăptez. Am găsit în casă o cutiuţă cadou pentru mămici. Conţinea suzete, tetine şi mostre de lapte praf. Le-am respins de la început. Mi se părea că mi-aş păcăli copilul cu ele, deşi mama ştia deja ce fel de suzetă îi trebuie copilului.
TE-AR PUTEA INTERESA ȘI: Ghidul pentru alaptare al doctorului Jack Newman – Informatii complete pentru mame
Două punctulețe și un vis împlinit
Surpriza a venit două săptămâni mai târziu, la prima ecografie. Nu înţelegeam de ce doctorul nu spune nimic. I-am zis la un moment dat: „Dle doctor, acolo e ceva, nu-i aşa? Uitaţi acolo în stânga un punctuleţ”. Tăcere. După un minut, două care mi s-au părut o eternitate, începe să râdă. „Simona, sunt de fapt două punctuleţe!”. Cumva, acel unic embrion decisese că nu vrea să fie singur. M-am simţit cea mai norocoasă mamă din lume! Mai târziu, urma să aflu că voi avea două fetiţe.
Pe măsură ce treceau lunile, primeam indicaţii care mai de care mai răsărite. În special una despre cum „nu voi avea lapte” pentru amândouă. Dar eu voiam să am… Mama reuşise să mă alăpteze numai trei luni şi eram una. Pe fratele meu la fel. Cum să pot eu alăpta doi odată? Răspunsurile le-am primit după ce, însărcinată în 7 luni, o prietenă mi-a menţionat un grup de suport în alăptare. De atunci, totul a început să se clarifice. Sorbeam fiecare postare, fiecare sfat al consultanților, şi realizăm cât de puţine ştiam despre subiect.
Când mi s-a rupt apa, la 34 de săptămâni, nu ştiam dacă am acumulat suficiente informații într-o singură lună. Şi nu acumulasem. Am născut dimineaţa la 01.51 prin cezariană, după un travaliu indus eşuat. Două fetiţe perfecte de 2200 de gr. Au respirat singure din primul moment. M-au scos din sala de operaţii şi mi-au pus ambele fete la sân. Atunci m-a lovit prima oară. Erau totuşi micuţe. Nu reuşeau să sugă…deşi căutau sânul cu hotărâre. Asta nu anticipasem….
Primele 3 zile după naștere au fost groaznice. Pe lângă dureri, intrasem în depresie. Deşi moașele tot încercau să mi le ataşeze la san, nu reuşeau. Simțeam că am eșuat ca mamă. Simțeam că nu sunt în stare să le hrănesc, deși doar asta îmi dorisem. La sugestia neonatologului, am început să le dau lapte praf cu seringa. Din ce în ce mai mult. Sânii mă dureau, foloseam pompa de muls la fiecare trei ore. Dar fetiţele mele nu dădeau semne să ia sânul. Până când am cerut moaşelor protecţii de silicon. Auzisem eu că ajută la formarea sfârcurilor. Nu apucasem să aflu de tehnici pentru alăptare cu mameloane ne-formate. Spre surprinderea tuturor, am reușit să le pun la sân. Am plâns de fericire. Aveam o șansă la alăptare.
Și lucrurile nu au mers așa cum speram
După 5 zile, am plecat acasă unde noul statut m-a copleșit și mai tare. Ele erau icterice și trebuia să le trezesc noaptea la fiecare două ore jumătate să le dau să mănânce. Mai întâi la sân minimum jumătate de oră, apoi suplimentam cu laptele meu muls la masa dinainte, apoi le dădeam laptele praf cu seringa. Aveam dureri când alăptam, somnul era puțin spre inexistent, ele plângeau mult și toți cei din casă mă presau să măresc cantitatea de lapte praf. Când au împlinit o lună, m-am văzut într-un vis urât. Fetele mele mâncau aproape exclusiv lapte praf, şi doar puținul lapte matern pe care îl scoteam cu pompa. Alăptarea era incredibil de dureroasă, aproape că voiam să renunţ. Dar am realizat că fetele mele au nevoie de mine. Aşa că am apelat la specialiști și m-am lăsat ghidată în ale alăptării. Lactația scăzuse, de fapt nu mai ţinusem pasul cu nevoile lor. Trebuia să renunțăm urgent la protecţiile de silicon, dar ele nu știau altfel. Refuzau sânul cu desăvârșire fără plastic iar eu, la rândul meu, simțeam că mă resping la fel cum respingeau sânul gol. Am plâns două zile cu ele în braţe, mă învinovăţeam pentru slăbiciunea mea. Dar n-am renunțat până nu am reuşit. Ştiam că pentru noi, cel puțin, alăptarea era singura cale. Aşa că am continuat. Uşor uşor am eliminat completarea cu lapte praf, dar ceva în mine tot avea teama primelor zile: că nu sunt în stare să-mi hrănesc copiii…. Aşa că am păstrat o masă de lapte praf pentru seara înainte de culcare.
La 3 luni jumătate, am avut norocul să dau peste un medic pediatru căruia o să-i mulțumesc toată viaţa. Mi-a confirmat că laptele praf le dădea dureri de burtica, lucru pe care eu îl observasem dar pe care mi-a fost frică să-l accept. Am renunțat la masa de seară cu lapte praf și am avut încredere în fetele mele și în corpul meu. Am corectat ataşarea de câte ori a fost nevoie. La orice răceală reveneau la ce știau şi trebuia să le re-invat să ia sânul corect. Dar au trecut toate. Și nesiguranţa mea, și perioadele lor agitație.
Acum suntem fericite! Mă uit în urmă şi mă conving mereu că a meritat. Alăptarea a fost cheagul care lipsea din viaţa noastră. Ne-a închegat relaţia, ne-a închegat ca familie. Şi, cel mai important, mi-a făcut puii fericiţi. Cu ele la piept simt ca lumea e toată a mea, că toate relele lumii sunt pentru alţii, nu pentru noi. Alăptarea e alinare pentru ele, dar şi pentru sufletul meu. Şi orice s-ar întâmpla, ele sunt şi vor fi mereu cea mai bună parte din mine.
Sunt Simona, mama de gemene. Scriu cu placere și sunt pasionata de călătorii www.allegrotravel.ro
