Vocea ta: Cum ar fi fost dacă?

Denisa Tache

Există momente în care te întrebi cum ar fi fost dacă… Dacă povestea de mai jos ar fi fost reală?

– Bună, mama! Ce faci? Eşti bine?
– Mara! Da, mami, sunt bine. Tu ce faci? Voi ce faceţi?
– Suntem foooarte bine! Şi chicoteşte ştrengăreşte.
În spatele ei se aud şuşoteli.
– Mama, ce faci vineri?
– Ca de obicei, iubita. Cumpărături pe seară, puţină curăţenie.
– Nu mai face, venim acasă. Toţi trei. Ne e dor de tine, mama.
Şi pe fundal se aud şi celelalte două voci:
– Daaaa, mama, venim! Te pupăăăăm.

Ce fericită sunt! Adevărul este că îmi lipsesc tare mult. Deşi au crescut şi acum sunt independeţi, eu în sufletul meu plâng tot timpul de dorul lor. Sunt curajoasă, doar la suprafaţă, pentru ei. Vreau să le dau aripi. Nu le pot tăia avântul şi dragostea de viaţă, doar pentru că mie îmi este greu să-i văd plecând de lângă mine. Nu i-am mai văzut, în carne şi oase, de şase luni. Am mai vorbit pe skype, când cu unul, când cu celălalt, când cu toţi odată, dar nu este acelaşi lucru. Aşa mult îmi lipseşte agitaţia şi veselia lor.

Deşi au trecut douăzeci şi trei de ani, încă îmi mai sună în urechi vocea îngrijorată a medicului, care mă anunţa că sarcina este bine, dar că are o veste, pe care nu ştie cum să mi-o dea. Eu ştiam că sunt însărcinată, însă răcisem destul de serios şi aveam febră mare de două zile, aşa că m-am dus de urgenţă la medic pentru o ecografie, să văd dacă febra nu a afectat sarcina. Tuşeam atât de tare încât nu puteam să-mi facă ecografia. Între două puseuri de tuse, eu tot întrebam: Dar de ce nu se aude inima, ce se întâmplă?

Medicul era extrem de concentrat şi se vedea că este şi extrem de îngrijorat. Nu scotea decât nişte mmm-uri şi hmmm-uri şi ăăăă-uri, iar pe mine m-a bufnit plânsul. Când a văzut disperarea mea, a făcut un stop cadru la ecografie şi mi-a spus cu o voce gravă:
– Doamnă dragă, sarcina este bine, dar nu ştiu cum să vă spun…. (şi a făcut o pauză scurtă), nu este un copil, ci sunt trei.
– Wow, ce tare, sunt atât de fericită! Eu mi-am dorit din totdeauna trei copii, dar nu credeam că o să îi am pe toţi odată. Dar de ce sunteţi aşa de îngrijorat?
– Doamnă dragă, va fi greu…. cu sarcină grea şi apoi…
– Va fi bine, totul va fii bine…

Şi în timp ce el făcea măsurătorile şi continua consultaţia, lacrimile mele de îngrijorare se transformaseră în lacrimi de fericire.
Mă simţeam atât de slăbită de la răceală, că de abia stăteam în picioare, aşa că atunci când am ieşit din cabinet, m-am sprijinit de perete şi plângeam, dar de fericire, însă soţul meu a intrepretat greşit lacrimile mele. S-a ridicat în picioare, palid la faţă şi tremurând. Nu putea să spună nimic, deşi îşi mişca buzele. Atunci am zis:
– E totul bine, vom avea tripleţi!
A început să râdă şi eu la fel şi toţi pacienţii din sala de aşteptare.
Şi aşa a început petrecerea!

Sarcina nu a fost uşoară, nici naşterea, nici prima partea a vieţii noastre, imediat după naştere, deh am doar două mâini şi doi sâni, iar ei sunt trei. Copilăria lor a fost pe repede înainte, întotdeauna mi-am făcut timp de drăgăleală, dar mâncarea era ca în armată: se punea masa, dacă mâncai bine, dacă nu asta era, m-ai băgai o fisă data viitoare. Noroc că nu a fost prea mofturoşi! Ieşitul afară, atunci când au început să meargă era marea provocare, uneori până reuşeam să-i îmbrac pe toţi se făcea timpul să ne întorceam din parc. Curăţenia era tot timpul pe lista cu treburi de făcut, dar nu era niciodată finalizată, ce rost avea să lupt cu morile de vânt.
Dar au trecut toate cu bucurii, cu greutăţi, cu provocări şi reuşite. Acum, când crezut că mă voi odihni şi că voi avea timp pentru mine, mi-e dor de genunchi juliţi, de un „mama” urlat pe trei voci prin casă. Acum mă doare capul de linişte. Fiind mamă de tripleţi, am descoperit că am în mine puteri nebănuite şi am avut de a face cu frici care nu ştiam că există. După ce am fost atâta vreme în stare de alertă, atentă la cele mai mici zgomote, la trei farfurii deodată, la trei adolescenţi deodată, acum nu mă pot relaxa.

Sunt înalţi, la fel ca tatăl lor, blonzi şi încăpăţânaţi. Sunt uniţi şi asta mă bucură foarte tare, la fel ca muşchetarii: toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Mara şi Irina sunt identince, Codrin seamănă bine cu ele, dar apoi el este băiat şi mă bucur că este puţin diferit. Deşi fizic seamănă izbitor, au personalităţi diferite, cu câteva trăsături comune, dar sunt buni, frumoşi, tineri şi sunt ai mei. Iar vineri este ziua lor.

Dragi mei, vă iubesc atât de mult şi nu există cuvinte care să descrie iubirea mea pentru voi. Voi sunteţi lumea mea. De douăzeci şi trei de ani voi aţi fost motorul care mi-a pus în funcţiune inima. Aţi crescut frumos, sunt mândră de voi!

Dacă viaţa ti-ar oferi posibilitatea de a alege finalul sau începutul sau dacă ti-ar da posibilitatea de a transforma „cum ar fi fost dacă” în realitate, atunci eu aş alege această poveste, drept povestea mea. Din păcate, adevărata poveste a fost altfel…
Nu ştiu cum ar fi fost dacă. Nu voi şti niciodată. Nu știu, dar îmi pot imagina.
Mara, Irina şi Codrin s-au dus devreme, nu au apucat să-mi spună ”mamă” . Eu m-am schimbat mult, dar am momente în care mă întreb cum va fi fost dacă… exact cum am scris mai sus.

Citește și:

Poveşti de naştere: când totul se termină înainte de a începe

Să vorbim despre moarte!

Sindromul de moarte subită la sugari

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa