Vocea ta: Cum e să fii mamă de ”fashionistă”

Când copiii ne dau lecții de fashion

Nu știu cum e la voi, doamnelor, însă la noi aspectul exterior al domnișoarei de șase ani e mâncător de nervi și energie.

Dimineața noastră arată, de obicei, astfel: mă trezesc la 6.30, îmi beau cafeaua și lenevesc  pe internet  un sfert de oră, ca să mă pregătesc mental pentru cursa nebună care este pe cale sa înceapă. Zece minute durează trezirea cu pupici și mângâieri pe spinare și burtică, în funcție de zona la îndemână, a prințesei adormite, transportatul în brațe până în living, deschis tv pe desene și proptit prințesa pe perne. Încă zece minute în care mai pot să mă spăl și machiez și în care îmi pot auzi gândurile. Și apoi, zi de zi, invariabil: “pui, e momentul să te speli!”.

“Doamne, mami, dar tu chiar nu știi să potrivești culorile?!”

După încă zece minute se deplasează cu dificultate spre baie și se spală. Se pune la loc pe canapea. “pui, îmbrăcarea?”. Și, de aici, iadul coboară pe pământ: rochia de indiană (?!) nu merge decât cu sandalele multicolore cu barete; rochia roz cu volane trebuie musai să fie asortată cu tenișii gri petrol; colanții cu tricou merg numai vinerea, când are aikido; dresul roșu nu merge la rochia mov cu iepuraș (“Doamne, mami, dar tu chiar nu știi să potrivești culorile?!”).

Ce bine mi-ar fi prins o abordare tradițională

Timpul trece și e momentul sa îi fac parul. Nu știu voi, dar eu sunt antitalent la împletit părul, mama mea a preferat să mă țină tunsă castron toata copilăria, fix pentru că nu știa să îmi aranjeze părul. Ca atare, am decis să nu mă amestec, iar copila mea să decidă pentru ea. Și a decis, cum altfel (?), să aibă parul lung. Eu împletesc la el și bodogăn mărunt, în sinea mea, că asta merit pentru că am citit cam multe cărți de parenting și mă gândesc, cu nostalgie, ce bine mi-ar fi prins o abordare tradițională!

Într-un final, când suntem gata amândouă, iar eu deja transpirată leoarcă, ieșim pe ușă, ne îmbarcăm în mașină și via grădiniță. Doar că, în mașină, urmează etapa doi a pregătirii: rujatul (e un strugurel incolor, dar în mod oficial îi spunem ruj și pretindem că are culoare). Înarmată cu oglinda mea de poșetă, se mozolește biiine de tot. Are strugurel în dinți, pe dinți, pe buze, în jurul gurii și ocazional în nas. Dar este, nu-i așa, gătită toată.

”Știi, mami, cred ca aș purta și eu o bluză albă dacă aș avea”

Mersul la cumpărături am constatat că este ideal și indicat să îl fac fără ea. Pentru că, dacă mă însoțește, este absolut imposibil să plecăm fără să îi cumpăr ceva. Era mai simplu dacă se tăvălea pe jos, măcar asta era o situație pe care știam , cât de cât, să o gestionez. Dar nuuu, de unde să am atât noroc? Eu am parte de argumente logice și care nici măcar nu se repetă: “am doar trei perechi de pantofi, nu crezi ca sunt puțini?”; “Știi pantofii mei de Belle, galbeni, cu toc si pampon?” [ …]  “aham” (niște hidoșenii de plastic cu care clămpăne prin casă, de o aude toată scara) […] “Sunt preferații mei, dar unii mov mi s-ar potrivi mai bine la restul ținutelor”.  “Îți iei bluza asta albă? Știi, mami, cred ca aș purta și eu o bluză albă dacă aș avea.”

Acum am ajuns la faza la care îmi dă sfaturi, ultima remarcă fiind: “Mami, azi nu ești prea elegantă (ținută all black, eu mă consideram chiar bine imbrăcată), tu nu știi că trebuie să îți ții frumusețea în formă la vârsta ta?!”  Și simt că lucrurile se vor agrava în ceea ce mă privește…

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație