Vocea ta: Cum îi protejăm pe copiii cu autism?

autism

Despre pericole la copiii cu autism

-Mama, eu am dus-o pe buni în parc! mi-a spus David triumfător. Am fost în siguranţă cu buni, a completat ironic copilul meu neascultător. Evident, era invers, bunica suferindă de demenţă fusese condusă în parc de nepotul cu autism.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

sau
Înscrie-te cu Facebook

Ce turnură neaşteptată a sorţii ca nepotul, cotat acum 5 ani cu şanse minime de recuperare, să conducă un vârstnic ca ea în siguranţă până la parc.

Ingrijorarea noastră era ca bunica să nu păţească ceva, fizicul ei fragil o poate pune în pericol. Iar grija noastră permanentă este ca David să capete obişnuinţa de a cere permisiunea întotdeauna înainte de a pleca de acasă. Are tendinţa supărătoare de a uita, dacă e alături de amicii de pe stradă să ne ceară voie să parcurgă cei 150 de m până la parc.

Asta fac cei mai mulţi copii, e adevărat, însă în cazul copiilor cu autism se impun măsuri suplimentare de siguranţă. Una dintre marile temeri ale părinţilor este fuga de acasă. Spre deosebire de copiii tipici care pe măsură ce cresc încep să înţeleagă pericolul dispariţei de acasă fără ştirea părinţilor, cam jumătate dintre copiii cu tulburare din spectrul autist au tendinţa de a “vagabonda”, de a părăsi casa sau locul sigur în care se află expunându-se pericolului.

 Cum împiedicăm “evadarea” de acasă?

Copiii cu autism pleacă de acasă atunci când îşi doresc să ajungă în locurile preferate (parc, gară, loc de joacă etc.) sau când sunt speriaţi şi vor să scape de zgomote, lumini sau alţi stimuli deranjanţi.

Iată câteva reguli ca să ne ferească micuţii de pericole:

Asiguraţi-vă că uşa de la intrare e încuiată, mai ales dacă locuiţi la bloc. Într-o clipă de neatenţie, copilul pe care îl ştiaţi în cameră poate fi deja afară. Dacă se întâmplă să dispară, ar trebui să începeţi căutarea pe traseul lui favorit. Cei mai mulţi dintre ei au un traseu preferat pe care acceptă cu greu să-l schimbe.

Avertizaţi vecinii despre condiţia copilului şi rugaţi-i să-l oprească dacă îl văd rătăcind pe stradă. Nouă ni s-a întamplat ca David să găsească poarta deschisă şi să plece. Ne-am dat seama că lipseşte în următoarele 30 de secunde. Avea 4 ani şi era nonverbal. Vecinii cu care s-a întâlnit ştiau că e un copil cu probleme şi totuşi nu l-a oprit nimeni. Măcar ne-au indicat direcţia în care plecase. L-am găsit cinci minute mai târziu la locul de joacă de pe strada noastră.

Coaseţi o etichetă pe hainele copilului cu numele, adresa şi numărul de telefon. De multe ori, hainele pentru copii sunt deja prevăzute cu astfel de etichete. Există de asemenea brăţări speciale pe care puteţi nota aceste informaţii. E mai simplu aşa decât să scrieţi numele pe fiecare hăinuţă. În cazul dramatic al dispariţiei unui copil ar fi mai uşor pentru oricine să-l identifice şi să-l conducă acasă. Mai mult de o treime dintre copiii cu autism care pleacă de acasă sunt incapabili să comunice adresa la care locuiesc, conform rezultatelor unei statistici desfăşurate în SUA în 2012.

Folosiţi brăţări de localizare care se găsesc şi în România şi costă între câteva zeci şi câteva sute de lei şi permit găsirea copilului dispărut pe o rază de câteva sute de metri. Acestea sunt menite să reducă şi din stresul părinţilor. Conform aceleiaşi statistici, posibila dispariţie a copilului lor este cea mai mare sursă de stres pentru 58 % dintre părinţii copiilor cu autism.

Informaţi cadrele didactice de la şcoala sau grădiniţa copilului dacă acesta are tendinţa de a părăsi locurile în care este în siguranţă. In cazul improbabil al dispariţiei acestuia din şcoală, este bine ca acestea să cunoască locurile lui preferate de plimbare.

Alertaţi cât mai repede autorităţile în cazul dispariţiei copilului, şansele ca acesta să fie găsit repede, teafăr şi nevătămat cresc considerabil.

Cel mai important lucru este să repetaţi reguli şi să faceţi împreună scenarii despre cum ne comportăm pe stradă, pe unde este sigur să traversăm strada şi de ce. Repetaţi mereu de ce nu e sigur să pecăm de acasă făra acordul părinţilor, de ce nu mergem cu şi la străini acasă fără ca familia să ştie. Există site-uri specializate care vă pot ajuta să abordaţi astfel de discuţii cu copilul.David adoră calculatorul aşa că m-am folosit de pasiunea lui ca să citim împreună articole de pe un site care îi învaţă pe copii cum să fie în siguranţă acasă, pe stradă, dar şi în navigarea pe internet. Şi vom mai face asta deoarece copiii uită repede. Mai presus de orice, e important ca ei să înţeleagă că lumea e plină de pericole şi că există metode destul de simple de a ne feri de rele.

Dar şi casa poate reprezenta o ameninţare la adresa integrităţii fizice şi a sănătăţii copiilor. E o adevărată provocare să o facem mai sigură pentru copiii noştri.

Nu lăsaţi copiii singuri acasă! Orice copil, tipic sau atipic, împins de curiozitate se poate urca pe un scaun ca să ajungă la un raft înalt riscând să cadă sau să răstoarne ceva peste el. În orice casă poate izbucni  un incendiu, iar un copil lăsat singur poate fi în pericol de moarte. Pericolele dintr-o casă sunt multiple, toate locurile interzise suscită interesul copiilor atunci când sunt nesupravegheaţi.

Securizaţi prizele, folosiţi dopuri speciale pentru prize şi  prelungitoare cu siguranţe care nu reprezintă o ameninţare pentru copii.

Recomandări



Ascundeţi medicamentele şi alte substanţe dăunătoare. Niciodată sigur nu e destul de sigur când este vorba despre un copil cu autism. Siropurile pentru diversele afecţiuni ale copiilor sunt dulci şi aromate. O simplă explicaţie nu ajunge pentru un copil ca David. Şi el ştie că sunt periculoase, însă acum trece prin faza afirmării personalităţii şi simte nevoia să facă lucrurile altfel. “Periculos” e un termen destul de vag şi de abstract. În plus, e important pentru el să facă altfel de cum îi spun părinţii, să vadă ce se întâmplă. M-am întors cu spatele vreo 10 secunde după ce am pregătit porţia de Debridat pentru cel mic, iar David s-a servit şi el cu o porţie.

Acum David repetă “Medicamentele sunt periculoase, poate să mi se facă rău. Dacă văd o tabletă, un sirop, orice, întreb pe mama sau pe tata.” Şi nici asta nu reprezintă vreo mare garanţie pentru mine. Aşa că mai mult ca niciodată, ascundeţi medicamentele şi alte substanţe periculoase în dulapuri închise, nu la vedere pe rafturi deschise şi expuse la vedere, fie ele oricât de înalte.

Pericolul înălţimilor

Ferestrele şi balcoanele sunt şi ele periculoase, nimic nu-l împiedică pe copil să deschidă o fereastră, mai ales dacă şi scaunele sunt la îndemână. Copiii cu autism adoră să escaladeze, să se urce pe dulapuri sau la ferestre. Aşa făcea David, se urca pe blatul de bucătărie şi ţopăia acolo. Timp de aproape un an în casa noastră scaunele au fost legate de mese atunci când nu le foloseam şi am renunţat la scaunul rotativ pentru birou.

Cei mai mulţi copii cu autism nu conştientizează pericolele şi sunt mai expuşi riscului de accidente casnice decât copiii obişnuiţi. Cel puţin două cazuri de copii cu autism căzuţi de la fereastră sau de la balcon au fost mediatizate de presa din România în ultimii doi ani.

Mobilierul greu

Mobilele suspendate trebuie fixate bine în pereţi ca să nu se prăbuşească în cazul în care copilul s-ar urca pe un scaun şi s-ar agăţa de ele. Noi am renunţat să mai suspendăm deocamdată corpurile de mobilier de bucătărie, sunt aşezate pur şi simplu pe blat, chiar dacă asta reduce tare mult din spaţiul utilizabil.

Sobele şi apa fierbinte

Atenţie la sursele de căldură, copiii cu autism au deficite senzoriale, iar unii nu apreciază corect căldura sau frigul. Se pot arde la sobe sau chiar cu apă fierbinte, însă arsurile pot fi mai severe decât ale copiilor tipici, tocmai din cauza faptului că nu pot aprecia corect stimulii. Nu lăsaţi copiii nesupravegheaţi!

Cum putem proteja copiii de orice accident?

Nu putem. Oricât ne-am strădui, nu vom reuşi niciodată să-i ferim întru totul de pericole. Dar le putem evita pe cele mai serioase.

Cel mai important lucru pentru copiii cu autism şi pentru evoluţia lor este să aibă părinţii aproape. O vreme noi suntem îngerii lor păzitori. Uneori pentru mai multă vreme, alteori pentru mai puţină. De multe ori părinţii trebuie să îi îngrijească toată viaţa. Pentru că da, unii copii cu autism, deşi vor deveni adulţi, nu vor fi niciodată independenţi. Şi nu pot decât să mă cutremur gândindu-mă la ce simt acei părinţi.

Aproape 5.000 de persoane cu dizabilităţi mintale au decedat în ultimii 5 ani internate în instituţii ale statului, conform Centrului de Resurse Juridice  şi Centrului de Investigaţii Media. Mai sunt încă 24.592 de persoane cu dizabilităţi mintale internate în peste 700 de instituţii ale statului şi care duc viaţă lipsită de speranţa reabilitării.

Citește și:

Vocea ta: Grijile unui părinte de copil cu autism

Vocea ta: Ce să nu le spuneţi părinţilor de copii cu autism

Vocea ta: Limbajul copiilor cu autism

Vocea ta: Despre conectarea afectivă la copilul cu autism

Despre importanţa intervenţiei terapeutice timpurii în cazul copiilor cu nevoi speciale