Vocea ta. Cum să fii o mamă relaxată când în inima ta e o fetiță care plânge?

Suntem o generație de mame încrâncenate. Oricât ne-am strădui să fim vesele și împăciuitoare în familie, oricâte cărți care să ne ajute să fim zen am citi, tot se vede de la o poștă că suntem încrâncenate. Ne dorim atât de tare să ne creștem copiii altfel față de cum am fost crescute, încât facem din asta o obsesie care nu face decât să ne alimenteze stresul și încrâncenarea.

Și nu e nimic rău în a ne dori să fim mame bune, calde, blânde și înțelegătoare, însă mi-e teamă că nu cu îndârjire și cu zeci de cărți de parenting pe noptieră putem face asta.

La conferința Laurei Markham organizată de Totul despre Mame în România, o mămică a întrebat-o pe aceasta, plângând, dacă este oare suficient ce și cât face pentru copilul ei. Spunea că a fost crescută altfel, privată de dovezi de iubire, și că, oricât s-ar strădui, uneori simte că o dă în bară cu propriul copil. Markham a felicitat-o pentru curajul de a avea puterea să-și recunoască neputința și a asigurat-o că fiecare mamă din sală simte la fel într-o măsură mai mică sau mai mare.

Unele dintre noi cărăm bagaje emoționale grele.

Avem dureri din propria copilărie pe care nici acum nu știm să le tratăm, să le numim, să le explicăm. Avem supărări care ne întunecă mintea uneori și care ne fac să răbufnim și să ne vărsăm năduful asupra celor mai apropiați: partenerul de viață și copiii. Apoi vin remușcările. Și iar citim, iar mergem la conferințe, iar căutăm pe net comunități de mămici informate și deștepte care să ne arate calea cea dreaptă. Și o vreme totul merge perfect, dar o comitem din nou și o luăm de la capăt, cu și mai multă înverșunare.

Mi-e teamă că suntem ca un șoarece pe roată.

Alergăm ca disperatele după perfecțiune, după rețete de succes, după ”cinci pași simpli prin care….”. Ne întrebăm în permanență ce alegeri să facem pentru copil, cum să îl ajutăm să înțeleagă lucruri, cum să-l creștem pentru a nu se îndoi vreodată de iubirea pe care i-o purtăm, cum să-i fie cald, cum să-i fie bine. Iar asta e nobil și înduioșător.

Dar de copilul din noi cine se mai ocupă?

În fiecare dintre noi, mămicile încrâncenate, există o mică Maria, o mică Cristina, o mică Mihaela care încă așteaptă să fie salvată. Sigur, o putem ignora toată viața, pentru că prioritatea noastră acum e copilul din fața noastră, nu cel interior. Dar lucrurile se leagă. Și dacă n-o putem mângâia și consola pe mica fetiță din noi, vom alerga în continuare ca șoricelul, fugind după himere.

E nevoie de multă introspecție și muncă să mai poți consola copilul din tine.

Ani de terapie, spun unii. Ca să-ți poți linge rănile, trebuie să le scoți de sub bucățile de plasture pe care le-ai tot lipit, una peste alta, sperând că se închid singure și uiți. Să o lăsăm pe micuța Maria, Cristina, Mihaela  să-și numească toate spaimele și să-și plângă toate durerile. Și atunci, încrâncenarea va trece.

Îți recomandăm și cărțile Laurei Markham, disponibile acum AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație