Vocea ta: Cum să încalci regulile de parenting

vacanta

Cu cele înşirate mai jos sunt caz clar de dezbatere pentru cursurile de parenting

Toate sunt în categoria „Aşa NU!”

Asta nu mă amuză, pentru că parentingul zilelor noastre este ceva foarte serios. Mă gândesc doar cum pot să dau atâtea rateuri? Principii am – încerc să nu mă abat de la ele; de citit teorie, făcut-am, o aplic după cum mi-o amintesc. Îmi este clar că am ceva cod greşit băgat în creier şi unele periferice din sistem, cum ar fi gura, nu funcţionează conform standardelor internaţionale; trebuie să fac debug, refactoring, să fixez „bugs-urile”, să mă optimizez cu nişte somn – din categoria bancurilor cu programatori.

A.M.R. (Au mai rămas…)

Ce ţi-e şi cu mult aşteptatul concediu din vară? Sătul de acelaşi ritm, plictisit de „mersul la program”, de rutina zilnică, fiu-miu e nerăbdător să plece la bunici. În fiecare dimineaţă şi seară ne spune că el nu mai vrea la copii, noi îi numărăm invers zilele rămase până va sparge roata rutinii în care suntem şi va evada. Întâi el cu sorǎ-sa, apoi noi, adulţii. În fiecare dimineaţă plânge când îl lăsăm la creşă şi plecăm.

Mă doare, îmi reproşez faptul că îi impun să facă ceva împotriva voinţei, repetăm aceleaşi fraze pe care cred că le poate recită precum o poezie: „Mami şi tati trebuie să meargă la serviciu! Nu avem cum să stăm cu tine acasă! Mai sunt x zile până mergi la bunici!” De 4 ani jumătate, de când copiii mei sunt în sistemul de educaţie, mi-am perfecţionat autoprotecția împotriva reproşurilor pe care inevitabil mi le fac şi frustrărilor pe care le simt atunci când îi las plângând la creşă sau grădi.

Puteţi spune că sunt narcisistă, chiar şi eu prefer să cred asta despre mine decât să fiu mereu cu gândul că ar putea fi nefericiţi. Ştiu că în câteva minute după ce plec, copiii sunt în lumea lor, cea în care sunt independenţi, pe „barba lor”.

Mă întreb adesea de ce Vlad, atunci când plânge în uşa grupei, nu strigă după mine. Mereu zice, sfâşietor, e drept „Tati, tati!” Mă credeţi că sunt pe de-o parte uşurată? Nu mă are că ţintă, ca refugiu; nu-i simt vorbele săgeţi, aşa cum ar fi dacă ar striga după mine. Dar în acelaşi timp simt invidie. De ce nu eu? Ce are taică-su’ şi eu nu? Inima are, evident! Pe de altă, parte mi se pare cel mai corect lucru: atunci când te căsătoreşti şi îţi spun la Primărie că „în exercitarea drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale”, mi se pare normal ca eu şi soţul să avem, „frăţeşte”, câte un „torţionar emoţional”: eu pe fiicǎ-sa, partenerul de viaţă pe fiu-miu’.

Cea mai stupidă întrebare

Nu o voi formula decât la sfârşitul paragrafului, pentru că vreau să o ghiciţi. N-am rezistat să nu o rostesc. Nu ştiu de ce am spus-o, pentru că nu obişnuiesc să pun întrebări la care ştiu răspunsul, nu sunt cadru didactic să verific dacă elevii şi-au făcut tema. Întrebarea asta nici sens nu are, scopul rostirii ei este nul: n-ai ce concluzii să tragi, n-ai nici supărări. Era adresatǎ de mătuşile sau „prietenele” iscoditoare ale părinţilor, doar – doar aflau ceva picanerii.

Şi totuşi m-am trezit spunând către fiu-miu, într-o seară: „Pe cine iubeşti mai mult: pe mine sau pe tati?” „Pe tati!” Am insistat: „Şi pe mine?” „Pe mami NU, pe tati!” Ştiu ce înseamnă răspunsul lui: preferatul lui acum e tati; e cel în care îşi găseşte sprijin, e cel care îl încurajează mai mult şi cu care se joacă. Dar pupicii, îmbrăţişările pentru mine şi păpădiile smulse din boscheţi să mi le ofere, nu mint, eu ştiu ce-i al meu!

Adevărul din lumina lanternei

Contextul: Eu şi copiii urcăm în pod – eu să întind rufe la uscat, ei să traumatizeze vecinii cu maşinuţa şi motocicleta – glumesc doar, pe cine deranjează hodorogeală făcută de roţi?! Tatăl copiilor e plecat pentru jumătate de ora fără telefon. Mai e de precizat că nimeni nu fusese în pod în ultimele 20 de ore. După ce terminăm ce avem de făcut sus, închid luminile. Văd o lanternă de jucărie aprinsă pe care o iau cu mine. Îl întreb pe Vlad cine a aprins-o. „Nu eu, tati!” „Vlad, tati nu a fost în pod astăzi, cine a aprins lanterna?” „Eu nu!” Am continuat cam 15 minute pasele „Vlad, eu vreau doar adevărul! NU te cert dacă zici că ai aprins-o, vreau DOAR să recunoşti ADEVĂRUL, atât!” iar el nega şi repeta „Tati!”

Mă gândeam să scot capul pe geam să îl întreb pe soţ dacă el a aprins-o, dar m-am gândit că strigatul pe geam nu mai e la modă şi, ca o fashionistǎ ce sunt, m-am abţinut. Vǎ veţi întreba „De ce, Doamne, iartă-mă, contează cine a aprins porcăria de lanternă?”

Ei… eu sunt foarte fixată pe faptul că dacă un copil nu e învăţat să accepte, să îşi asume ceva ce a făcut, va ajunge ca adult să dea mereu vina pe alţii, intrând în categoria oamenilor „Eu? Eu sunt perfect! Numai ceilalţi greşesc!” Nu neg că această categorie de oameni are mai mult de câştigat în viaţă, fiind focusați să iasă bine, dar nu pot să îi respect; prefer să am copii în ochii cărora mă pot uită fără să îmi fie ruşine, decât unii cu care să mă pot laudă şi atât.

Când Eva avea 4 ani am avut un episod asemǎnator, pe care l-am povestit în cartea “Algoritmul vieții în familie”: la ziua ei de naștere am “furat”  un ponei de la locul de joacǎ, apoi jumǎtate de an am încercat sǎ conving pe toatǎ lumea cǎ e primit cadou.

După ce a ajuns tatăl copiilor acasă am stabilit, sincronizând toate datele, care era adevărul: lanterna fusese aprinsă în seara de dinainte şi nu de Vlad, ci de tată. Mi-am cerut scuze de la copil, mi-am turnat cenuşă în cap, i-am repetat de ce am insistat, apoi i-am zis că is mândră de el că nu a cedat şi sunt supărată pe mine că nu l-am crezut.

Rămân întrebările pe care mi le-am pus şi în noaptea de după întâmplare: „De ce nu am acordat încredere copilului meu?” „De ce nu am crezut că bateriile unei lanterne pot ţine atâta timp?” „De ce am insistat până nu am auzit toate versiunile?” „Oare Vlad o să ajungă agent secret şi nu o să cedeze încercărilor de intimidare?”

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație