Vocea ta: Dacă aş fi născut fetiţă

De ce nu mi-am dorit să am fetiță

Când am aflat că sunt însărcinată, primul meu gând a fost că vreau băiat, neapărat băiat. Mă îngrozea ideea de a naşte fetiţă şi asta nu pentru că mi-ar fi displăcut micile păpuşele vii, ci de teamă pentru viitorul pe care l-ar fi putut avea.

Tata, protector şi prieten?

Jobul cu care îmi câştigam traiul îmi purtase paşii într-o lume total diferită de cea pe care o cunoşteam, o lume aproape ireală. Locuiam pe atunci cu chirie, departe de casa mea, într-o zonă unde femeile erau tratate ca nişte Isaure moderne, sclave bune pe plantaţia masculilor aroganţi şi insensibili, abrutizaţi de muncă şi (unii) de băutură. La cel mai mic semn de nesupunere, la cea mai mică greşeală a mamei sau a copiilor, corecţia era aplicată rapid şi cu simţ de răspundere de către viteazul familiei, cel care ar fi trebuit, în opinia mea, să le fie protector şi prieten, tată şi soţ iubitor.

Mama, maşină bună la toate

În acel loc uitat de lume, femeia era un soi de maşină bună la toate: se trezea odată cu prima geană de lumină, hrănea animalele din curte, le curăţa adăpostul, pregătea mâncarea şi cafeaua soţului, apoi se ocupa de copiii care nu aveau niciodată suficiente haine, jucării sau alimente potrivite. În mare viteză aranja apoi paturile, mătura casa şi curtea, spăla vasele. Când totul strălucea de curăţenie, femeia îşi lua sapa în spinare şi fugea în grădină sau pe câmp, după caz. La prânz, când soarele ardea în vârful cerului, se întorcea acasă pentru a pregăti masa. Până la apus robotea prin curte, prin grădină, pe câmp. La vremea odihnei venea acasă zmeul, soţ şi tată, întotdeauna cu capsa pusă, mirosind a băutură. După câteva palme sau scânduri primite pe spinare, femeia îşi lua copiii şi se ascundea în porumb, prin coteţe sau pe la vecini, până adormea balaurul.

Când ai născut copilul?

Multe dintre ele erau atât de pierdute în spaţiu, atât de sărace cu duhul, încât nu ştiau nici măcar când le erau născuţi copiii: “pe la prăşitul porumbului”, “pe la culesul prunelor”, “cam pe când coboară oile de la munte”, răspundeau jenate, dacă le întreba cineva. Abrutizate de acest trai inuman, ajungeau să îşi lovească pruncii cu câte un dos de palmă, cu mătura sau chiar cu vreun papuc, fără să stea prea mult pe gânduri şi fără să explice motivul pentru care aplicau pedeapsa. Nu le serbau ziua de naştere, nu le ofereau petreceri sau cadouri. Naşterea unui copil însemna pentru ele doar rupere de ritm, treburi lăsate în paragină pentru o vreme, o nouă gură la masă. Îi iubeau, se vedea clar, însă oboseala şi contrastul dintre ceea ce îşi imaginaseră că înseamnă căsnicia şi ceea ce trăiau îşi puneau amprenta pe comportamentul lor.

Dacă aş fi născut fetiţă

Îngrozită de ceea ce vedeam zilnic în jurul meu, mă rugam să nasc băiat, să fiu sigură că puiul meu nu va intra vreodată pe mâinile unei brute cu chip de om, duhnind a băutură, a transpiraţie, a lipsă de sensibilitate. Seara, când mă întindeam în pat, imaginaţia mea o lua razna. Mi se părea că văd cum nasc fetiţă, cum o răsfăţ întreaga ei copilărie, cum o tratez ca pe o prinţesă din basme, cum îi ofer tot ceea ce îşi poate dori un copil pentru a fi fericit. Vedeam cum fetiţa mea îşi ia mai târziu zborul din casa părintească, în căutarea propriului drum. Vedeam cum soarta face ca fetiţa mea să încapă pe mâinile unei brute, cum îşi trăieşte nefericirea rânind la animale, mângâiată seară de seară cu o scândură pe spinare. Dacă aş fi născut fetiţă, cred că aş fi fost atunci mama cea mai speriată şi mai tristă din lume.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație