Vocea ta: „De abia aştept să plece la facultate!”

Mereu mă trezesc spunând: „De abia aștept să plece la facultate!”

O spun în gând, noaptea, când pic frântă de oboseală. Când nici nu mai apuc să gândesc, de fapt. Oricum, dacă cineva mi-ar auzi gândurile, ar zice că sunt o mamă denaturată.

O gândesc dimineața când nu are chef de grădiniță. Atunci când merge pe stradă atârnat de piciorul meu, urlând și vărsând lacrimi de crocodil sau când se tăvălește de-a dreptul pe trotuar, într-o încercare disperată de a mă impresiona și de a mă convinge să ne întoarcem din drum, urlând că e mai bine acasă. Și după ce intră în clasă, ca prin magie îi trece orice supărare și îl aud cum râde vesel, în doar câteva secunde.

O gândesc când plec la muncă nedormită, atunci când este bolnav și nu doarme noaptea decât legănat ușor la mine în brațe, eu stând sprijinită pe un maldăr de perne, într-o poziție semi înclinată. Asta după ce a vomitat în pat și după ce ne-am luptat să scădem febra cu prosoape umede și reci.

Nu are decât trei ani, deci vremea facultății este departe, la fel de departe ca și locul unde aș vrea să se ducă. Mereu îl trimit în Canada. Nu am vreun centru universitar preferat sau vreun plan măreț de educație, mă gândesc doar la distanta și la diferența de fus orar.

Oare de ce sunt atât de egoistă, când, de fapt mor de dorul lui doar când este în camera cealaltă, în afara razei mele vizuale?

Sunt o mamă rea?

Este copilul pe care mi l-am dorit din totdeauna. Îl iubesc, mai mult decât mă iubesc pe mine sau decât l-am iubit pe omul cu care am hotărât să fac un copil.

Îl iubesc cu totul, cu părul lui blond, cu mirosul lui de copil pur și crud, cu ochii căprui și mari, care te privesc inocent și care se rotunjesc de mirare și curiozitate. Îl iubesc când se trezește duminica dimineața la 6 și declară că, dacă el s-a trezit, și eu trebuie să mă trezesc. Îl iubesc când urlă din vârful unui tobogan că a făcut caca pe el. Îl iubesc când îmi scuipă mâncarea în palmă, pentru că el crede că era un sâmbure de lămâie, deși mânca banană. Îl iubesc când, răpus de oboseală, urlă, devine agitat și refuză tot. Îl iubesc când doarme liniștit, în pătuțul lui după o zi plină de aventuri. Îl iubesc când îmi cuprinde fața cu mânuțele lui încă grăsuțe, nu departe de mâinile unui bebeluș și-mi spune: „Mama, ce dor mi-a fost de tine. Te iubesc!”

Îl iubesc!

Îl văd cum crește. Acum e băiețel. Mâine, poimâine, va deveni bărbat. Timpul trece repede și el crește, parcă și mai repede decât trece timpul.

Acum încă mă mai lasă să-l drăgălesc, să-i pup mânuțele și picioarele, dar în curând nu va mai dori nici să meargă cu mine de mână pe stradă. Și ce dor îmi va fi de această perioadă! Așa cum deja îmi este dor de perioada în care era bebeluș.

Prețuiesc fiecare clipă din zi și din noapte petrecută cu el. Mă bucur de fiecare gest, de fiecare moment, de fiecare cuvânt. Atunci când suntem împreună, parcă timpul stă în loc, dar stau cu inima cât un purice. El crește și aș vrea să-l las să crească, să prindă aripi, să fie independent, dar oare voi fi în stare? Mi-e frică să nu fac greșeli, care s-ar putea dovedi fatale pentru dezvoltarea lui.

Nu sunt o mamă disperată, care se gândește tot timpul la copilul ei, care îl controlează în orice clipă, care se identifică cu el și care are ca poză de profil pe Facebook, poza lui.

Da, recunosc, mă gândesc și la mine, la viața mea, separată de cea a copilului meu. Probabil și asta este tot o doză de egoism, însă eu prefer să îi spun instinct de supraviețuire.

Am momente când îmi vine să-i fac toate poftele, de teamă că s-ar putea să-l placă mai mult pe tati. Am momente în care îmi vine să nu-l las să plece la tati din egoism. Pe tati aș vrea să-l pedepsesc, dar cine sunt eu să decid asupra dreptului fiului meu de a-și vedea tatăl?

Sunt atât de multe sentimente contradictorii care se învârt în sufletul meu, încât nici nu mai știu ce vreau…

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație