Vocea ta: De ce ”De ce?”?

Elena Stefan

Nu numai copiii întreabă mereu ”De ce?”

Mi-amintesc cu oarece tristețe de anii mei petrecuți la grădiniță. A fost ceva care mă deranja cumplit și care mă urmărește si acum. Educatoarea, despre care-mi amintesc cu rețineri, era mereu încruntată și țipa, mă întreba mereu : ,,de ce?’’.

Am fost tare dezamăgită când i-am prezentat o lucrare de-a mea și nu i-a plăcut. Ne dăduse niște bucăți de cablu din care trebuia să facem niște ciuperci. Mândră nevoie mare de realizarea mea mă duceam spre catedră, să fiu notată.

M-am întors la măsuța mea cu lacrimi în ochi

Mi-a luat ciuperca, s-a încruntat mai tare decât în mod normal, și m-a intrebat urlând de ce e ciuperca țuguiată. A dat o palmă în pălaria ciupercii și a aruncat-o pe catedră. Mi-am luat ,,opera de artă’’ și m-am întors la măsuța mea cu lacrimi în ochi. N-am scăpat de această întrebare nici la școală, nici acasă, nici în societate, nici azi, dar acum spun cu satisfacție că explicații nu dau. Asta e valabil pentru mine, dar cum rămâne cu al meu pui, cu al tău, cu al nostru?

În concret, copilul meu, până la vârsta de doi ani a crescut luând destul de des contact cu bunica pe linie paternă. Acum suntem departe de ea, unde nu cunoaștem și nu ne cunoaște nimeni, și zău că nu duc lipsa întrebărilor.

Să revenim la umbra trecutului

Stresul cauzat de acest ,,de ce?” m-a făcut să înțeleg faptul că R.A. este un copil liber, independent. Am fost intermediarul dintre Dumnezeu și lumea asta. Prin mine, Dumnezeu a creat o operă asupra căreia am dreptul să veghez cu dragoste și căreia trebuie să-i ofer libertatea să descopere lumea, s-o înțeleagă din propria-i prismă. Eu trebuie să fiu acolo când are nevoie de un punct de sprijin. Un copil nu e un aluat bun de modelat. Suntem unici, doar că în viață ne place sau suntem obligați să ne tragem la indigo, ori eu vreau un copil liber, fericit, mulțumit, satisfăcut de toate descoperirile lui, de munca sa.

Însă când tu crezi că ai control și respiri mulțumit, se găsesc atât de multe persoane care să-ți dea lumea peste cap.

Soacra mea a început cu o avalanșă puternică de întrebări încă din timpul sarcinii. Concret nu mă ajuta cu nimic, doar întreba… și întreba… și iar întreba. Inițial, o ignoram, apoi îi făceam în contră, recunosc, ca s-o fac , poate, să înceteze cu întrebările.  Când R.A a mai crescut și înțelegea cuvintele celor din jur, mi se părea tot mai nesigură și stângace, când era în preajma bunicii ei.

”De ce? De ce? De ce? Toată ziua de ce?”

Mereu vedeam privirea tristă și înlăcrimată a copilului pentru ca era înfrânat în procesele ei de-a afla mediul înconjurator. În repetate rânduri încercam s-o fac pe bătrâna curioasă să înțeleagă faptul că ce face copilul e firesc, normal, specific vârstei, că nu mă deranjează dacă-si murdăreste hăinuțele, nu mă deranjează dacă se mai julește. Mereu o ademeneam pe R A cu alte locuri, pentru a evita anumite neplaceri, însă într-o zi , R.A a fost de neurnit din dâmbul de nisip.

N-o încântau nici ieduții, nici găinile și nici alți copii de pe stradă, iar inevitabilul s-a produs…  si m-am trezit spunând pe un tot ridicat către soacra mea care nu mai contenea cu acea presantă întrebare: ”De ce? De ce? De ce? Toată ziua de ce?” . M-am simțit atât de bine și de eliberată.

Eu n-am să reușesc să înțeleg de ce oamenii sunt atât de curiosi și mereu caută să se impună, mereu vor sa le adopți stilul, modul de-a gândi lucrurile. Asta nu înțeleg eu , dar ei nu înțeleg că din ambiții prostești pot distorsiona personalitatea, poate chiar viața unui om?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație