Vocea ta: Devenim părinţii propriilor noştri părinţi

Aș da timpul înapoi să fiu din nou copil, lângă părinți…

Astăzi mă întreba un prieten cum de reușesc să ațipesc instantaneu când ajung pe țâțele, pardon, în brațele maică-mii, când insomniile mele tresărite îi sunt atât de bine cunoscute.

Pe lângă mirarea că “la vârsta asta tu mai dormi cu maică-ta?”

Da, la vâsta asta mă duc să dorm cu mama

Deci da. Am patruzeci de ani mâine poimâine și încă mă duc să mă culcuşesc la subraţul și sânul maică-mii, să-mi facă moațe în păr și să mă scarpine pe la urechi, pe tâmple și pe spate.  Să miros pielea ei de mamă, pielea aia care miroase cum nu miroase niciun parfum pe lume: a fericire.

În copilărie nu-mi amintesc să fi avut atâta dor să dorm cu mama. E drept, mama n-a fost niciodată genul pupăcios-lipicios. Că ne iubea, asta nu încape îndoială! Sigur că ne iubea. Însă somnul meu era ori cu bunica mea iubită, ori cu surioara mea, cu 5 ani mai mare. De când mă știu pe lume, așa am dormit, cu sora mea în același recamier. Când a plecat la facultate am murit nițel. Abia așteptam vacanțele, să o simt lângă mine. Apoi am plecat eu în zările tinereții. Cu mama nu voiam să dorm. Ba chiar, multă vreme, nu suportam ideea să îmi strice ea “intimitatea”! N-avea ce căuta în dormitor cu mine, mă simțeam aiurea, o îndepărtam cât puteam de zgomotos: “ lasa-mă, dom’le, sunt mare!” Ce prostie!

De unde să știu eu atunci că vine vremea asta, când cerșesc timpului să se dea înapoi

Când mă uit la ea cum se împuținează și cum doresc cu disperare să-i simt ritmul respirației, să mă țină de mână cum numai ea mă ține strâns, strâns până la durere, să o aud strigându-mă la fel ca atunci când eram mică: “Monicuuuuţaaaa”. Să-mi doresc să mă pun pe pieptul ei, să-mi dau seama că oricât de tare ar amorți nu se mișcă de teamă să nu își trezească “fetiţa”, să o găsesc adunată pe marginea patului fiindcă i-a fost milă să mă scuture și să mă împingă la locul meu iar eu, în somn, să o caut tot mai tare, inconștient, cu tot corpul.

Timpul acesta când devenim părinții propriilor noștri părinți

De unde să știu eu că va veni timpul acesta când, încet, încet, devenim părinții propriilor noștri părinți? Cum aș fi putut să-mi imaginez că-mi va fi dor să fiu copil când, copil fiind, tot ce voiam era să fug de ea, să fiu mare, să nu îmi mai spună ce să fac, cum să fac, să nu mă mai streseze cu … toate cele pe care le fac părinții din atâta dragoste copiilor lor. Cât de puțină minte am avut să nu mă bucur atunci de apropierea ei, de mângâieri, de scărmănare, de somnul bun, de mirosul ei de mamă?

Și ce demon a stăpânit în mine și m-a făcut să cred că timpul curge doar pentru mine, iar pentru ea stă pe loc? Că ea e acolo, mereu aceeași, mereu dreaptă, înaltă, aprigă, de neclintit, veșnică. Veșnică. Mama care nu dispare niciodată. Mama care ți-e mereu la îndemână, ca un seif cu dragoste, oțelit, fără ani, fără moarte. Și cum înghit acum lacrimi grunjoase când văd că mama mea, frumoasa mea mamă, iubita mea mamă, îmbătrânește, iar eu hăituiesc timpul, obligându-l să-mi dea măcar o secundă de somn în brațele mamei mele. Să mi-o mai lase o secundă în plus pentru fiecare zi în care n-am dormit cu ea.

Mama e locul meu, învierea mea, priza la care mă încarc și dorul vieții fără griji.

Așa că spun, nu sfătuiesc, nu rog, nu dau exemple, spun: dormiți cât puteți de mult cu puii voștri, mamelor. Piele pe piele.

Va spune mama niciunui copil și, până am să mor, copilul mamei mele.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație