Vocea ta: Dormind cu Jennifer Aniston şi Colin Farrell

Știm că viața de mamă bate orice film, dar la ce filme se uită, totuși, mamele?

Ȋn postarea anterioară am povestit cum am avut o „vacanţă” când copiii au fost în vizită la bunici. Prima dată când au plecat, în august anul trecut, am avut maraton de filme la cinematograf: nu conta că erau de acţiune, SF, thriller sau comedie, nu citeam recenziile înainte de rezervare ci urmăream eventual trailer-ul. La unul din filme urmărisem alt trailer, şi pe la jumătatea lui încă aşteptam să se întâmple ce văzusem eu acasă.

Vedeam câte trei filme pe săptămână, seara după ora 21. Singurul film de atunci care m-a marcat a fost „Noaptea judecăţii: Anarhia”, un thriller din cauza căruia mult timp după vizionare, dacă eram în maşină seara prin oraş, mă gândeam că pot fi urmărită şi doborâtă după regulile din film. Scenariştii erau cel puţin pe jumătate duşi cu pluta la ce idei aveau; însă jos pălăria, foarte convingători!

Ȋn septembrie, când a venit mama în vizită, am plecat din nou la film. Singură, deşi pare patetic, era pentru mine o încălcare eliberatoare de reguli. Era o comedie, cică: „Schimb de dame” cu Jennifer Aniston; nu îmi amintesc nimic din ea, doar că am adormit în timp ce rula. Cu siguranţă nu am dormit două ceasuri, probabil câteva minute, însă acela a fost semnalul că nu îmi mai trebuie, pentru o vreme, filme la cinematograf.

Acasă nu urmăresc filme la televizor decât ocazional şi în 90% din dăţi adorm înainte de prima pauză de publicitate. Acelaşi lucru îl păţesc şi cu filmele de la calculator, chiar dacă nu au publicitate. Săptămâna trecută, cea de „vacanţă” am fost la trei filme la cinematograf: de la fiecare am tras câte o concluzie:

Al Pacino este filmul

„Danny Collins” – pe Al Pacino poţi să îl pui oriunde, oricum şi să zică orice replică cu siguranţă nu pleci de la filmul lui zicând că ţi-ai pierdut două ore din viaţă, pentru că Al Pacino este filmul!

Când am intrat în sala de cinema eram singură; a fost prima dată, probabil şi ultima, când am regretat că nu am smartphone să îmi fac selfie într-o sală goală. Au intrat apoi cam câțiva domni şi doamnele lor, la vreo 50 de ani, cu simţul umorului, care se felicitau reciproc pentru că au făcut rezervare din timp. Până la începerea filmului au mai venit încă două perechi şi un tip singur. Cred că eram cea mai tânără din sală. Nu m-am mai simţit atât de tânără de pe vremea în care am fost cu prietenul la Tuşnad şi eram singurii care nu mergeam la tratamente balneare.

Și doamnele dichisite se pot bate ca nişte „adevărate” iar bărbaţii pot fi sentimentali până la lacrimi

„Furios şi iute 7”. La filmul ăsta nu te duci să rămâi marcat de replici, ci te duci să trăieşti clipa: să vezi maşini paraşutate sau trecând prin trei blocuri de sticlă; mergi să remarci că şi doamnele dichisite se pot bate ca nişte „adevărate” iar bărbaţii pot fi sentimentali până la lacrimi. Sala era atât de plină încât auzeam crănţănitul a zeci de nachos, dar nimeni nu râdea la replicile de genul „-Ce să facem? -Să o facem!” sau „Tati trebuie să rezolve ceva!” – spusă de un tip care îşi scotea ghipsul de pe o mână; sau traducerea „Shit!” cu „Băga-mi-aş!”. Nimeni nu a chicotit, probabil erau normale?!

„Domnişoara Julie”, film mai plictisitor ca ăsta NU cred că a fost filmat încă

Nu vreau sa jignesc pe nimeni, mai ales pe actorii care au jucat în el. Trei actori, atât! Ȋmi dau cuvântul de onoare că m-am străduit să nu adorm, vreo oră şi ceva am rezistat şuşotind despre „firul poveştii” cu prietena cu care eram. Nu deranjam pe nimeni: mai era un singur cuplu în toată sala, la vreo trei rânduri distanţă de noi! Ȋnsă, la un moment dat, am cedat: nu, nu nervos aşa cum ar fi fost logic din cauza personajelor care urlau unul la altul alternativ (se voia a fi un joc al impunerii şi dominării). Am fost dată pe spate de tot ce vedeam: am adormit; nici măcar urletele din scenariu nu reuşeau să îmi ţină ochii deschişi. Am mai avut o tentativă de a mă trezi, dar după ce am văzut că actorul tăiase capul unui peruş, am aţipit înapoi. Nici măcar nu mi-e ruşine sa zic: da, am dormit la cinema într-o vineri seara. Nici n-ar trebui să îmi fie, pentru ca un film mai plictisitor ca ăsta NU cred că a fost filmat încă.

Pentru că voiam totuşi să ştiu ce am pierdut, la ieşirea din sală am întrebat-o pe prietena mea de personajul secundar: „Și Kathleen?” „Kathleen?! S-a dus la Biserică!”. La replica prietenei mele am râs cam cinci minute în maşină, în timp ce îi aminteam că acesta va fi un film de referinţă, un standard greu de atins. Oricine reuşeşte să se uite la acest film fără să adoarmă, are tot respectul meu.

Cum s-ar zice, a sunat din nou gongul: pauză de cinematograf!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație