Vocea ta. E bine să le punem copiilor în cârcă toată iubirea pe care noi n-am primit-o?

Maria Constantinescu

M-am împotrivit să scriu. De vreo două luni, însă, am o senzație insistentă de nod în gât. Nu mă părăsește nici ziua, nici noaptea, nici când mănânc, nici când mi-e sete, nici când vorbesc, nici când tac… Nu vrea să treacă în niciun fel.

Mi-am zis că omenirea îmi va ierta îndrăzneala de a înșira în spațiul public niște cuvinte pe care le-au spus în diverse moduri și alții. Omenirea nici nu va observa ce croșetez eu aici, cel mai probabil. Dar familia va suferi dacă voi deveni, prematur, o specie pe cale de dispariție, așa cum mă anunță insistența nodului din gât.

De când am copii, tot mai mult și mai mult cred că specia umană va supraviețui în comunități.

Când n-aveam copii, eram un fel de lup singuratic. Nu-mi trebuia nimeni ca să fiu fericită. Când îmi venea cheful, chimia interioară crea farmecul potrivit ca să găsesc pe cine voia mușchiul meu și era arhisuficient.

Dacă nu era om, era carte, era vreo culoare răsfirată fie pe cer, fie pe nu știu ce suport mecanic sau nu neapărat, era vreo manifestare culturală, vreo ciocolată la urma urmei.

Lumea putea să dispară liniștită, cu condiția să-mi lase o provizie suficientă de dulcegării, cât să rezist până în momentul în care, decide-voi să adorm. Pentru o noapte sau pentru o vecie… îmi era aproape indiferent. Era o viață aproximativ simplă, ușoară, dar, în final, lipsită de valoare.

Nu aveam pentru ce să vreau mai mult, să depun efort să obțin ceva mai valoros decât îmi oferea ziua lumină.

Îl îmbrățișam pe G. G. Marquez și muream într-un Macondo universal, înecată de o ploaie nesfârșească (mulțumesc lui Iv cel Naiv pentru cuvântul ăsta)… Si ce dacă… Tabloul părea perfect…

Acum este altfel. Fragilitatea puilor de om care m-au făcut mamă mă obligă să am un scop bine-definit pe termen scurt, mediu și lung. Copiii m-au făcut să-mi țin agendă, să învăț rețete de bucate, să fac într-o oră cât altădată în trei săptămâni, să deschid ușa frigiderului cu piciorul, când mâinile îmi sunt ocupate cu unul mic, cu doua sticle cu iaurt și cinci banane, iar cel mare mă trage de poală să-mi arate ce năzdrăvănie a mai făcut…

Am învățat că ceea ce numim criză și investim, de regulă, cu sens negativ, poate fi o lecție de învățare extraordinar de generoasă: despre mine, despre lume, despre viață și despre multe altele pe care încă nu le știu.

Nu știu întotdeauna cum aș proceda eu într-o anume situație de criză.

Cred că m-aș axa pe supraviețuire, ca orice vietate obișnuită de pe fața acestui pământ. Nu știu cât aș lua în calcul ceea ce este în jurul meu… Lecția pe care am primit-o acum trei luni a fost despre faptul că, pentru a fi în viață, am nevoie de ceea ce este în jurul meu. Resursele mele sunt în mine, dar sunt și în jurul meu. Cu toții, împreună, suntem de fapt un ecosistem.

În natură, din cauza dispariției nu-știu-cărei gângănii, nu mai înfloresc nu-știu-ce copăcei, nu mai au ce mânca nu-știu-ce animăluțe și, în final, este amenințată chiar viața bipezilor-umanoizi de pe acest pământ. Criza poate începe de la dispariția nu-știu-cărei gângănii. Relațiile dintre noi sunt, de fapt, un fel de ecosistem în care fiecare „gânganie” este importantă.

Ce am mai învățat este despre faptul că niciodată nu voi cunoaște măsura iubirii mele decât reflectată în cel de lângă mine.

Și iubim mai deplin un om atunci când iubim, de fapt, mai mulți odată. Dacă nu empatizez cu copilul prietenului meu la fel cum empatizez cu al meu înseamnă ca mai am de învățat niște lecții de viață. Am descoperit că ai noștri copii nu sunt încântați să fie copleșiți de iubire tip spot, focusată strict pe persoana lor.

Nu le place să se reverse peste ei „oceane de afecțiune”, în timp ce în jur domnește „pustiul și seceta”, singurătatea și tristețea, adică. Se simt adesea sufocați și vor să scape de lumina orbitoare a iubirii-reflector pusă pe ei.

Mi s-a părut că se simt mai în siguranță, când se scaldă într-o emanație de drag și căldură pe care o răspândești tuturor, fără un motiv anume. Așa, pur și simplu, că ți-e drag ție să trăiești. Fiindcă îți percep căldura ca fiind un dat obiectiv, care nu se schimbă în funcție de imaginile care ți se perindă în fața ochilor.

Nu trăiesc cu îndoiala unui oscilant „Te iubesc, nu te iubesc, te iubesc, nu te iubesc…Tu ești al meu, deci te iubesc. Tu nu ești al meu, deci fugi mai încolo”. Și dacă ție, de fapt, nu ți-e foarte drag să trăiești, nu ți-e foarte drag de cel de lângă tine, nu ți-e foarte drag de tine la urma urmei, vei compensa pe undeva.

Și cel mai la îndemână este să compensăm cu copiii noștri.

Să le punem lor în cârcă toată iubirea pe care n-am primit-o și pe care nici n-am dăruit-o, dar pe care tânjim s-o dăruim-primim de undeva… Fericit este cel care n-are nevoie de condiții anume ca să fie bun.

Am vrut să spun doar că acum vreo trei luni am simțit că suntem una mai ales din durerea pe care am trăit-o când mi-a fost respins copilul de către un prieten. A durut și încă doare. Doare mai ales fiindcă nici eu nu pot iubi mai mult decât în perimetrul zonei mele de confort. Și înțeleg că acest fel de afecțiune este o iluzie a iubirii și este de fapt ceva care nu face bine nimănui.

Este o iubire toxică, care vrea să acopere un gol. Și nu face decât să-l mențină și să-l înmulțească în viața noastră și a copiilor noștri. Iubirea cea mare vine dintr-un preaplin al ființei, care tânjește să se uimească de preaplinul celuilalt. Până atunci, însă, ajută să spunem lucrurilor pe nume.

Îți recomandăm și ”Parenting cu iubire. Descoperă-ți instinctele de părinte”, de Robin Grille, disponibilă acum AICI

Cartea lui Robin Grille este ca o călătorie ghidată în care te vei redescoperi pe tine-copilul. Te va ajuta, de-a lungul lecturii celor peste 400 de pagini, să-ți deschizi inima și mintea spre schimbare.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa