Vocea ta: Emoţii de-o noapte

O îmbrățișare și o noapte albă

Pentru prima oară după mult timp am adormit cu blondul meu strâns în braţe. Nu s-a mai întâmplat asta de când era bebeluş. Aşa de mult m-a bucurat momentul, încât am făcut o noapte albă, din care jumătate am petrecut-o cu el în braţe!

Amândoi avuseserăm o zi plină şi eram epuizaţi. M-a rugat să doarmă la mine în pat cu argumentul „că suntem doar noi doi”. Nu l-am refuzat. Cum aş putea să refuz o partidă de drăgăleală?

M-am conformat şi-am stins lumina

Nici măcar nu a vrut să-i mai citesc. Trei fraze am apucat să citesc din cartea pe care singur şi-a ales-o, până în când a declarat că „s-a plictisit”, a se înţelege „sunt obosit”, şi m-a rugat să ne culcăm. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Dar m-am conformat şi-am stins lumina. După care a început frichineala: cu capul pe pernă, cu capul sub pernă, cu perna în braţe, de-a curmezişul în pat, „stai să te pup pe năsuc”, cu picioarele pe mine, sus pe mine cu totul…

La un moment dat, după ce am rămas fără pernă şi pătură, eram toată băloşită pe faţă de la atâţia pupici şi când chiar obosisem de-a binelea de la atâta agitaţie, l-am întrebat de ce se agită aşa, ce s-a întâmplat. Mi-a declarat cu o voce sfârşită de oboseală: „Mama, mi-a fost dor de tine şi vreau să stau numai lângă tine”. Şi i-am propus să mă lase să-l ţin în braţe, aşa cum numai eu ştiu. Să-l ţin strâns lipit de mine. A fost extrem de bucuros. Nu cred că-i trecuse prin cap că aş putea avea o soluţie la problema lui. S-a culcuşit în braţele mele şi a adormit în mai puţin de un minut.

Parcă-i era frică să nu mă piardă

După vreo cinci minute am încercat să îmi retrag o mână. Mi se părea că-l strivesc, că-l sufoc. Nu a fost chip, prin somn mi-a tras mâna la loc şi s-a înghesuit şi mai mult în mine. Parcă-i era frică să nu mă piardă. Nu am putut adormi. M-am simţit atât de bine şi emoţiile mă copleşeau.

Era ca atunci când era nou-născut şi adormeam cu el în braţe între două mese, când îmi era şi frică să respir, ca să nu-l trezesc. Ca să nu mai spun că îmi era frică să nu-l strivesc în somn.
De abia după câteva ore, când probabil s-a încălzit foarte tare, a decis să plece din braţele mele, dar în somn m-a ţinut strâns de-o mână. Din când în când, îi mai pupam mânuţa şi încercam să fac în aşa fel încât să nu mă simtă.

Am plâns în linişte, fără suspine

Am plâns. Am plâns în linişte, fără suspine. Un plâns eliberator. Mă tot uitam la el cum dormea relaxat lăngă mine şi-mi plăcea să-i ascult respiraţia regulată şi puţin şuierată, ca un început de sforăit şi mă gândeam cât de repede a trecut timpul. Parcă mai ieri m-am trezit în braţe cu o mogâldeaţă de om, care a venit fără instrucţiuni de folosire, dar care era 100% dependent de mine, iar acum e aproape pe picioarele lui.

Acum mănâncă singur, chiar dacă zici că au trecut turcii pe lângă masă, dar doamne fereşte să vrea să-l ajut: „Pot şi singur! Lasă-mă!”. De cele mai multe ori se îmbracă singur, chiar dacă îi ia o veşnicie până nimereşte să-şi bage picioarele în pantaloni, fără să nimerească în acelaşi crac cu ambele picioare. Şi cu încălţatul stăm destul de bine, deşi de cele mai multe ori îşi pune stângu’ în dreptu’. Nu, nici aici nu mă lasă să-l ajut, ci se aşează în fund pe stradă şi se încalţă corect. Pe stradă nu mai vrea să mă ţină de mână, decât când traversăm strada, şi din ce în ce mai des îmi spune să nu-l mai pup atâta „că nu e ziua de pupici”.

Pentru că nu ştiu unde s-a dus bebeluşul meu şi pentru că şi eu am crescut odată cu el, fiind tot timpul într-o permanentă schimbare şi mişcare, acum când a simţit nevoia să doarmă iar lipit de mine, am simiţit din plin trecerea timpului şi m-a lovit peste ochi prezentul, atât de tare, încât nu ştiu cum va fi viitorul. Nu sunt pregătită să renunţ la bebeluşul meu!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație