Vocea ta: Eu te-am făcut, eu îți spun și ce/ cum/ când să faci!

În general, părinții au tendința de a-și controla, într-un fel sau altul copiii. De unde vine această nevoie și de ce, prea puțini dintre noi ne mai întrebăm?

Majoritatea părinților își controlează copiii mai tot timpul cu ordine de genul: ”Stai joi!”, ”Vino aici!”, ”Fă curățenie unde te-ai jucat!”, ”Stinge lumina!”, ”Du-te să te speli pe dinți!”, ”Vino la mine!”, ”Hai să punem pijamalele!” și așa mai departe, cred că lista de comenzi zilnice poate continua mult și bine.

Prea multe ordine într-o zi

Copiii noștri, așadar, aud de foarte multe ori, într-o zi, prea multe ordine date de niște părinți foarte serioși care vor ca odraslele lor să fie cuminți, așezați, ordonați și perfecți, ca să nu cumva să zică cineva în parc sau la locul de joacă care e acum în trend că ”Copilul acesta este rău!”.

Atâtea aberații de genul  acesta am auzit despre copii că nu pot să cred cât de puțin flexibili și cât de agresivi suntem noi părinții cu copiii altor părinți! Doamne ferește să împingă un băiat o fată, că gata! E sfârșitul lumii. Deodată un copilaș de 4 ani devine un ”nesimțit”, ”un prost-crescut”, ”un needucat” și așa mai departe.

Nu e voie ca cei mici să se joace prin alergare, sau să se atingă cumva că apare marele conflict între zeitățile care stau și privesc de pe margine de parcă toți părinții ar deveni, așa, peste noapte, cei mai mari dușmani. Nevoia aceasta exacerbată de control vine din niște ”bagaje” de-ale noastre părinților sau din dorința ca cel mic să fie ”șablon”, să fie la fel ca ceilalți, să fie ”în rând cu lumea”.

În rând cu lumea?

Cât de mult disprețuiesc această expresie ”în rând cu lumea”. Care lume? Cea care judecă un copilaș că se joacă prea gălăgios în parc? Cea care nu e în stare să zâmbească altui copil cu un pic de afecțiune? Care lume? Cea care e prea standardizată, cea care e prea îmbuibată de resentimente, competiție, nevoie de afirmare a celor mici? Care lume? Eu nu îmi doresc DELOC ca cei mici ai mei să fie ”în rând cu lumea”. Nu.

Îmi doresc să aibă propriile păreri, îmi doresc să se joace așa cum vor ei, îmi doresc să fie liberi, îmi doresc să crească cu propriile convingeri sănătoase, îmi doresc să nu fie sufocați de părerile subiective ale unora și ale altora și îmi doresc să își poate face propriile alegeri în funcție de ceea ce cred că li se potrivește, nu în funcție de ceea ce  ar dori ceilalți de la ei.

Asta nu înseamnă că îmi învăț copiii să fie lipsiți de respect sau indiferenți, nu, dar țin neapărat să îi învăț că, într-o lume care aleargă după ”succes”, orice ar însemna asta, ceea ce contează este înăuntrul tău, că ceea ce te face vertical este ceea ce vine de la propria persoană, că ai dreptul la o părere, chiar dacă este contrară tuturor, că e bine să gândești cu capul tău, nu după ideile altora.

Copiii nu vor putea însă decide bine pentru ei decât dacă, noi ca părinți, îi ajutăm.

Cum? Iubindu-i fără condiții, îmbrățișându-i fără un motiv anume, respectându-i și respectându-le opiniile de mici, având încredere în ei și petrecând cu ei cât mai mult timp posibil. Puntea care se creează între un părinte prezent, implicat și copil nu va putea fi niciodată distrusă, dacă este consolidată de când cei mici sunt la o vârstă fragedă.

Nu cât de mult sau cât de bine ne controlăm copiii e important, ci cum îi iubim, cum îi sfătuim și cum îi învățăm să fie aproape de noi și noi de ei fără absolut nicio formă de control, prin iubirea adevărată care poate veni doar din sufletul unui părinte lipsit de obsesia ”copilului perfect”.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație