Vocea ta. Familia, mică, mare, cum o fi, trebuie să fie sfântă!

familia

Când eram mică, îmi imaginam că toate familiile din lume sunt mari, unite și fericite, exact ca a mea. Că toți copiii au bunici iubitori, în curtea cărora intră la începutul vacanței de vară și de unde, cu lacrimi în ochi, pleacă la început de septembrie, când începe școala. Că în fiecare an, de Paște și de Crăciun, în casele tuturor bunicilor din lume se adună copiii, nepoții și strănepoții, că e veselie mari și toți pleacă de acolo spre orașe cu portbagajele  pline, lăsându-i pe cei bătrâni cu lacrimi în ochi la poartă.

În naivitatea mea, când am venit la București la facultate, credeam încă la fel. Că familie înseamnă părinți, bunici, unchi, mătuși, verișori- oameni apropiați pe care, dacă-i suni la miezul nopții cu orice problemă, sar să te ajute. 10-15 oameni pe care te poți sprijini la nevoie fără-ți fie teamă că vei cădea. Plasa ta de susținere. În cazul meu, chiar așa era.

Încet, încet, am înțeles însă că familia unită nu e regulă, ci, mai degrabă, excepție. Când colegii mei de facultate se întrebau ”Ce facem de Paști?”, ”Unde mergem de Crăciun?”, răspunsul meu era clar ”Cum unde? Acasă!” Chiar și acum, când au trecut mai bine de zece ani de la acele discuții, mi-e greu să cred că sărbătorile se petrec în altă parte decât acasă, cu familia. Revelionul da, e pentru prieteni. Dar Paștele și Crăciunul?

În ultimii ani, pe măsură ce oamenii din jur se tot minunau de relațiile de prietenie cu familia extinsă, m-am tot întrebat ce sau cine ne-a adus aici. Să fi fost părinții, prin propriul exemplu? Să fi fost bunicii, care au fost oameni atât de buni și de calzi încât era imposibil ca fiii, fiicele, nepoții, frații să nu le caute prezența? Eu nu-mi amintesc sfârșit de săptămână în care pe prispa casei bunicilor să nu se fi aflat în vizită vreun frate al bunicului, o verișoară a bunicii, nepoți de departe…Bunica avea tot timpul pe sobă o oală cu multă mâncare. ”Poate pică cineva!”.

La părinții mei acasă, la fel. Pe lângă prieteni și vecini, la sfârșit de săptămână ”pica” un verișor primar, un unchi dintr-un oraș îndepărtat, un nepot al nu știu cui….Răsuna casa de râsetele lor, erau cei mai buni prieteni, chiar dacă trecuse un an de la ultima întâlnire. Ce-i făcea pe oamenii aceștia să aibă atâta lipici? Poate bunul simț, altruismul, generozitatea transmise din generație în generație? (modestia, după cum se vede, nu :)) Sau, poate, pur și simplu convingerea că Familia e sfântă, oricât de mică sau de mare ar fi ea. A noastră s-a întâmplat să fie mare. Altele, din motive care nu mai contează, se întâmplă să fie mici: Doi părinți- bunici- copii, Părinți- copii, Părinte- copil. Atâta cât e ea, sfântă să fie!

Intră în conversație