Vocea ta. Fascinanta vârstă de doi ani. Cum a trecut copilul meu brusc de la muțenie la discuții despre kendame și înjurături

Până la doi ani fără două săptămâni, copilul meu cel mic a vorbit mai mult din mâini. Spunea câteva cuvinte de bază, dar nu le lega între ele, însă, cumva, se făcea înțeles. Sora lui mai mare, în schimb, când avea aceeași vârstă, explica, în cuvinte multe și fraze corecte, că mami îl are în burtică pe frățiorul ei, care e învelit într-un sac amniotic și se hrănește prin cordonul ombilical.

Nu mă așteptam ca și cel mic să ajungă la aceleași performanțe, știam că limbajul se dezvoltă mai târziu la băieți, dar, sincer, nu credeam că diferența între ei doi va fi atât de mare. Nu m-a îngrijorat situația, mai mult m-a amuzat. Și între mine și fratele meu diferența a fost de la cer la pământ. La vârsta la care eu turuiam, el se exprima doar gesticulând. M-a ajutat la ceva în viață faptul că am fost precoce din acest punct de vedere? Absolut la nimic. Pe el l-a încurcat cu ceva? Absolut deloc.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA ȘI:
Dezvoltarea limbajului, o călătorie fascinantă

Dar să revenim la puștiul meu cel mic. Înainte cu vreo două săptămâni de ziua lui, a început să facă eforturi discrete să lege cât mai multe cuvinte între ele. Am plecat la mare în concediu și acolo a avut loc explozia. Într-o dimineața, m-a văzut pregătindu-mă de plajă, s-a așezat în fața mea și m-a întrebat pe cel mai natural ton posibil. ”Vin și eu cu tine, mami?” Cu o zi în urmă, și-ar fi luat papucii în mână și s-ar fi lipit de ușă ca să exprime același lucru. În ziua aceea și în cele care au urmat a plouat cu propoziții impecabile și cu eforturi de a se corecta singur atunci când se întâmpla să spună ceva greșit. ”Chichi”, care a desemnat atâta vreme suzeta, a devenit brusc ”huheta”.

”Se aude ambulanța pe stradă, tati!”, ”Aduc apă cu găleata mea”, ”Vino cu mine la mare!” Eram fascinați de transformarea lui, era un spectacol de dimineața până seara. Scotocea în creierașul lui cuvinte care i se întipăriseră în minte de-a lungul timpului, dar, pe care, până acum, nu găsise modul în care să le lase să iasă. ”Mami, unde e kendama mea? Ai văzut kendama mea?”, m-a întrebat într-o dimineață lăsându-mă cu gura căscată. Știa de kendamă de la verișoarele lui mai mari, se jucase cu una cu câteva săptămâni în urmă. Tot atunci, se întâlnise cu fetița din vecini, Maria, care avea și ea kendamă. ”Asta e kendama Mariei?”, a întrebat-o piticul pe sora lui, care își agățase de gât o scoică mare, cu un fluieraș, chestie care, cu puțină imaginație, semăna cu o kendamă. (Textul continuă mai jos)

TE-AR MAI PUTEA INTERESA ȘI:
Tot ce trebuie să știi despre întârzierile de vorbire

Timp de zece zile, cât a durat vacanța la mare, mi-am început diminețile cu două întrebări în minte: ”Oare ce mai vizităm azi?” și ”Oare cu ce texte ne mai surprinde puștiulică?” Într-una dintre dimineți, nu se putea desprinde de trenulețul lui pe șine ca să vină la micul dejun. L-am chemat în repetate rânduri. ”Vin, mami!”, ”Vin imediat!” Vin, ce nai?”, a răspuns la insistențele mele. Nu am înțeles ce e cu naiul acela, dar l-am ținut minte. În ziua următoare, l-a mai folosit o dată într-o ceartă cu sora lui, iar seara, la terasă, după ce și-a scăpat o parte din înghețată pe tricou și pe restul pe masă, a zis din nou, iritat ”ce nai!”. Era clar acum, ”naiul” era de fapt ”ce naiba!” și, pentru că am râs copios când ne-am dat seama ce spune, acum avem parte de câte un nai zilnic, dimineața, la prânz, seara și printre ele.

E fascinant să vezi trecerea copilului tău de la o etapă la alta. De cele mai multe ori, prinși în vâltoarea cotidiană, ratăm perioadele de tranziție, ne trezim pur și simplu că avem copii mari. Dacă nu s-ar fi întâmplat brusc, de la o zi la alta, cu siguranță că nici eu nu aș fi avut parte de spectacolul trecerii de la onomatopee la kendame și înjurături.

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație