Vocea ta: Febra – lupta supereroilor

vacanta

Febra și evoluția ei în viața de familie

Primele dăți când experimentezi febra în calitate de mamă, în cazul în care nu ai pregătire medicală, ești năvălită de teamă, gânduri repetitive (întrebările „Ce să-i fac?” și „Cum să-i fac?”). Te uiți la bebeluș și te simți depășită și neajutorată. Ai citit, știi teorie, însă lupta adevărată, cea din front e atunci!

N-ai cum să faci totul ÎN LOCUL copilului tău

După primele episoade de febră, când deja știi cum reacționează bebelușul tău la 38-39 chiar 40 grade, nu ești mai pregătită, dar ești mai curajoasă. Știi cum să aplici, la recomandarea pediatrului, o schemă de antitermice, probabil ai experimentat cum se fac împachetările. Îți privești minunea cum stă întinsă, linișitită, adunându-și toate puterile să lupte. Deși are privirea „fiartă”, demnă ca a unui mareșal, e de fapt oșteanul din prima linie. Tu, mama, ești acolo și conștientizezi că, în afară de sprijinul moral și fizic, n-ai cum să faci totul ÎN LOCUL copilului tău, dar poți împlini tot ce consideri bun PENTRU el.

Când erau bebeluși, copiii mei au dus fiecare măcar o bătălie de 40 de grade, chiar și câteva zile la rând. Învățasem să nu mă agit, să îmi păstrez calmul; imaginația îmi spunea că înăuntrul lor sunt niște mici arătări, fără formă, care tot fac asalturi și încearcă să îmi cucerească prințesa/ prințul. Gradele din termometru îmi arătau cât de încinsă e disputa și cât de determinați erau copiii mei să învingă. Îmi era foarte greu să mă obișnuiesc cu ideea că trebuie să decid pentru ALTCINEVA, care nu poate să zică cum se simte; să hotărăsc după intuiție. În mod clar părerea medicului e cea mai importantă, dar mă refer la multe alte „strigări” pe care trebuie să le rezolvi tu, cu speranța că ai făcut corect.

Copiii au puteri fantastice de a se recupera

Când cel de-al doilea copil împlinise doi ani, eram sătulă de năsucuri cu debite comparative cu afluenții Dunării, de gâturi roșii și inflamate, bacterii de etiologii necunoscute și viruși. Altă soluție nu a fost: lupta directă. Deși par firavi, copiii au puteri fantastice de a se recupera, de a se vindeca. Evit orice discuții legate de vaccinuri, suplimente alimentare, nu vreau să pornesc vechile și mereu actualele polemici „Așa da, așa nu!”; chiar cred că fiecare părinte acționează după cum se informează și apoi trece prin filtrul minții, purtat de buna sa credință.

Până acum, când copiii mei au 5 ani și 8 luni, respectiv 3 ani și 2 luni, au fost trei situații când m-am gândit: „Asta înseamnă că sunt mamă!”, fiecare cu alte emoții și trăiri: când aveau febră, când am curățat zile la rând părul fiică-mii populat cu păduchi și la serbările de la creșă/ grădi.

Pe măsură ce au crescut, în mod normal reprizele de îmbolnăviri s-au rărit. Însă o febră de 38 acum este suportată mult mai greu decât atunci când erau bebeluși. Tot demn, însă dramatic. Fiu-miu, pe care îl suspectez a fi ușor ipohondriu, cere pastile și joacă teatru tușind artistic „Doale gâtu’ mea” atunci când o vede pe soră-să tușind; sau „Vad anav, mege a doctol!” sau „Doale capu’ mea!”, indiferent dacă îl întrebi când e sănătos sau chiar e în suferință. Acestea toate în ciuda faptului că atunci când ia o trântă zdravănă și se julește nu vociferează decât câteva secunde.

Deși pot spune ce îi doare, înțeleg când le povestești ce se întâmplă cu ei, privirea tot te înmoaie. Îi mângâi și speri să se ridice să răstoarne niște cutii cu jucării, să se hârjonească cu frații, să te toace la cap cu întrebările. Soldatul din front însă e în misiune. Încă una și devine și mai experimentat. Bătălie după bătălie până când o să ajungi să te întrebi: oare când au răcit ultima dată?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație