Vocea ta: Cum mi-am scăpat fetița de fobia de câini

Fobia este o frică intensă de ceva, care în realitate nu reprezintă un pericol real. Dacă pentru unele persoane aceste temeri sunt minore, pentru altele au conotații periculoase ceea ce determină adevărate senzații de panică asociate cu anxietate.

În cazul copiilor, fobiile se declanșează fie datorită unei situații neplăcute, fie atitudinii și educației primite din partea părinților.

O fobie pentru care a trebuit să intervenim pe parcursul a cinci ani pentru a o depăși.

Fetița mea avea aproape patru anișori când a căpătat teamă de câini în urma unei întâmplări aproape banale. Ne plimbam împreună prin parc, ținându-ne de mână, când în spatele nostru a venit un cățel care a lătrat zgomotos. Copilul s-a speriat și a început să plângă. Câinele a continuat să latre și mai tare și s-a repezit să muște. Numai o fracțiune de secundă a lipsit până când situația ar fi scăpat de sub control. Stăpânul animalului a intervenit prompt și lucrurile s-au liniștit. Din acel moment fetița mea a căpătat o cumplită fobie raportată la câini, o fobie pentru care a trebuit să intervenim pe parcursul a cinci ani pentru a o depăși.

Pericolul, frica, emoția pe care ea le-a resimțit în momentul acela au urmărit-o mult timp. Era suficient să vadă un câine atunci când ieșeam din bloc și chiar dacă era la distanță mare ea începea să plângă, să se agite și uneori să țipe de frică.

În prima fază, am crezut că e ceva trecător și am încercat să o apropii de un cățel mic, drăguț care manifesta iubire și toleranță față de copii. Nu am avut nicio șansă căci răul fusese deja făcut.

În ciuda tuturor explicațiilor pe care i le-am oferit copilului meu, teama și îngrijorarea nu au dispărut.

Treptat am început să cumpăr puzzle-uri cu căței și tot felul de reviste unde puteam ciți informații despre câini, cât sunt ei de drăgălași, cum sunt cei mai buni prieteni ai omului și cât de frumos se joacă ei cu copiii. La început, fetița a refuzat aceste imagini însă treptat i-am arătat cum animalul din imagine nu putea fi agresiv. Inițial l-am ironizat râzând de felul cum arată, apoi ne-am jucat cu o poză a lui dintr-o revistă ca și când ar fi fost real. Ne-am închipuit cum cățelul vine spre noi și vrea să se joace și cum îi aruncăm noi mingea. Copilul s-a arătat bucuros când câinele răspundea comenzilor ei și aducea mingea înapoi.

Nicio clipă nu am râs de fobia copilului meu și nu i-am spus că este o prostie. Adevărul era că și eu mă speriasem în clipele acelea și rămăsesem cu oarecare rețineri.

Răbdarea este cheia în tot acest proces.

Mai târziu, i-am cumpărat fetiței mele un cățel de pluș. Am lăsat-o pe ea să-l aleagă din magazin și i-am spus că ea este stăpâna lui iar el o va iubi și o va asculta mereu. Câteodată, când cățelul de pluș era pedepsit, o întrebam pe micuța mea de ce s-a întâmplat acest lucru. Răspunsul era mereu același. Cățelul fusese rău și speriase un copil. Treptat, am rugat-o să-l ierte pe cățel pentru comportamentul lui. Într-o zi a acceptat. Trecuseră deja trei ani de la incident.

Făcusem un pas important. Mi-am propus ca data viitoare când ieșim în parc să o rog pe vecina mea să o lase pe copilă să-l mângâie pe Johnny, un bichon alb. Planul meu nu a dat roade. Mă grăbisem. Fetița s-a mulțumit doar să-l privească pe cățel de la distanță însă victoria era asigurată. Acum nu mai țipa, doar îl privea în tăcere.

Știam că se va ivi și ocazia când problema va fi rezolvată pe deplin.

Era în clasa a treia, când la magazinul din colțul străzii unde locuiam s-a deschis un pet-shop. Când ieșea de la orele de curs, în drumul spre casă, fetița se oprea să admire animăluțele. Prin geam se vedeau pisicuțele și cățeii care erau expuși spre vânzare. Câteodată, le bătea în geam și ei veneau repede spre mânuța ei. A început treptat să-i îndrăgească.

Într-o zi am trecut prin fața magazinului și vitrina era goală. Fetița mea a fost atât de tristă încă a întrebat-o pe vânzătoare ce s-a întâmplat cu cățelușii de acolo. Foarte amabilă, aceasta a luat-o de mânuță și a dus-o în spatele magazinului unde într-o mică încăpere cățelușii se jucau în libertate. Foarte natural, fetița mea s-a aplecat și i-a mângait pe toți trei ca și cum niciodată nu i-ar fi fost frică de ei.

Emoția era acum doar de partea mea.

Fetița mea era fericită, râdea și se juca cu cățeii fără nicio grijă. Nu a mai durat mult și peste șase luni a cerut să-i cumpăr un cățeluș. Firește că nu am putut să o refuz! Și așa a intrat în viață noastră Cody, un shih tzu pătat în alb și negru, un  cățel jucăuș și tare, tare iubitor!

Perseverența, consecvența, răbdarea, suportul emoțional dar mai ales dragostea a fost cheia rezolvării acestei situații deosebite, care amenința să ne îngreuneze atât viață socială cât și dezvoltarea emoțională.

Dragi părinți, fiți alături de copiii voștri și ajutați-i să treacă cu brio peste aceste încercări. E de preferat ca aceste fobii sa fie tratate în copilărie altfel vor avea ecouri la maturitate. Nu ezitați sa apelați la un specialist în cazul în care nu vă descurcați singuri. Doar o faceți pentru binele copilului vostru!

Citește și: Copiii şi animalele: cât de periculos este părul de animale.

Nu uita să ne dai un like pe Facebook, dacă nu ne-ai dat deja, pentru a fi la curent cu toate articolele noastre!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație