Vocea ta. Îmi iau copilul în brațe, îi sărut zulufii, îl adulmec. Miroase a eternitate

Eram în Ikea cu băiețelul meu cel mic, de doi ani. Puștiul meu e blond cu ochi albaștri, are părul lung și plin de bucle- o frumusețe, ce mai (cra-cra-cra)! Lumea întoarce capul după el, îi vorbește, îl complimentează, îmi urează diverse, așa că fiecare ieșire cu el e prilej de socializare cu străinii.

Acum două zile, în magazinul cu mobilă, s-a întâmplat la fel. Puștiul și-a făcut baia de mulțime, apoi s-a așezat să se odihnească în coșul de cumpărături. La un moment dat, în spatele nostru aud șușoteli. ”Ce blond e, exact ca Răzvănel! Și zulufii ăia drăguți. Ca Răzvănel”. Și Răzvănel în sus, Răzvănel în jos, complimentele nu conteneau, așa că ne-am oprit la socializare. Iar. Da de data aceasta a fost totuși altfel.

”Doamnă, exact așa era și Răzvănel al meu mic. Blond, cu ochi albaștri, creț, exact așa”, spunea femeia fără să-și poată lua ochii de la puștiul meu. ”Ia uitați, mi s-a întors pielea!”. Avea pielea de găină și scântei în ochi. ”Dacă vreți să vedeți cum o să arate peste câțiva ani, uitați aici!”, se aude o voce de bărbat din spate. Erau soțul femeii și ”Răzvănel”, cu vreo trei capete mai mare ca mine, un puști de 15-16 ani, cu puțină mustăcioară, timid și jenat de entuziasmul părinților.

”Exact așa era, doamnă! Exact, exact așa”, întărește tatăl adolescentului și i se umezesc și lui ochii. Femeia se apropie mai tare de puștiul meu, îl mângâie și-l sărută lung pe păr. Soțul, după ea, același sărut lung și drăgăstos, căutând parcă în pletele piticului meu copilăria lui Răzvănel și tinerețea lor.

Pentru că cel mic era cooperant și nu părea deranjat de valul de simpatie creat în jurul lui, nu am intervenit în niciun fel, i-am lăsat pe cei doi să-și retrăiască amintirile. (Textul continuă mai jos)

După ce l-a sărutat pe Răzvănel cel mic, doamna l-a luat în brațe pe Răzvănel cel mare și i-a aplicat un pupic zgomotos pe obraz. Ne-am despărțit cu urările și complimentele de rigoare, adolescentul a plecat primul, iar când ne-am reîntâlnit întâmplător pe un alt culoar a făcut rapid cale întoarsă.

Povestindu-i soțului meu întâmplarea și retrăind-o astfel, mi-am dat seama că numai azi nu e mâine și numai mâine nu-i poimâine, iar piticul acesta angelic al nostru, cu gropița lui în obraz și zulufii de Hollywood, care îmbrățișează acum străini prin magazine, se va transforma într-o clipă într-un adolescent sfios, cu mustăcioară, ce se va jena când mă voi întinde să-i dau un pupic apăsat pe obraz.

Gândindu-mă la Răzvănel și la mama lui nostalgică, încerc să îmi imaginez cum vom fi noi peste 14- 15 ani. Dar mi-e imposibil, mi se pare că mai e o eternitate până acolo. Așa că îmi iau puștiul în brațe, îi sărut gropița din obraji, îmi plimb mâna peste zulufii lui, îl adulmec,. Deocamdată, așa miroase eternitatea.

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante. 

Intră în conversație