Vocea ta: “Îmi pare rău, copile!”

De câte ori ați spus: “Îmi pare rău, copile!”?

Mai țineți minte când vă povesteam despre zilele noastre frumoase? Când ne rămâne timp și zen să cutreierăm în voie și să citim printre rânduri? Ei bine, aici vă povestesc despre o altfel de zi. O zi lungă și fără zen; o zi cu multă muncă, termene fixe și dureri de cap; o zi cu alergătură prin ploaie și o vizită ratată la buni. Buni care, ca orice buni care se respectă, pregătise mâncărurile preferate ale nepotului; dar el, nepotul, ca orice toddler care se respectă, s-a aruncat pe jos, dând din mâini și din picioare și țipând că nu-i bună mâncarea, pentru că nu-i făcută de mami…

Și am oftat obosită, dar mi-am zis că avuse și el o zi lungă la grădiniță, că nu mai avea putere să se conformeze rigorilor sociale și că avea nevoie de o supapă. Așa că l-am luat cu drag în brațe, am salutat bunica dezorientată și am plecat acasă. Și am rămas în continuare blândă și empatică. Chiar și atunci când a declarat că nu vrea să circule în tricicleta, ci vrea să o dirijeze el. În borduri, garduri și bălți. Și am rămas empatică și atunci când, ajunși în fața blocului, și-a dat seama că e prea obosit să mai urce trei etaje singur și vrea să fie dus în brațe. Și cred că încă încercam să fiu înțelegătoare și atunci când își arunca mașinuțele prin casă, în timp ce eu mă străduiam să încropesc o cină de macaroane.

Mi-am pierdut ultimul dram de înțelegere

Dar mi-am pierdut ultima urmă de serenitatea când am vazut cum mai chinuie blănosul nobil și fragil de apartament. Scena era așa: Puiul urla la pisoi cam cât îl tineau pe el corzile vocale, și un pic mai mult. Pisoiul se ridica pe gheare (fix ca-n desenele animate) și se împrăștia înspre toate cele patru puncte cardinale, în același moment. Al meu râdea de se ținea de burtă. Pisoiul se ascundea apoi sub mobilă dar, cu spiritul de conservare al pisicii de apartament, coada îi rămânea afară. Al meu venea atunci din urmă, îl trăgea afară – de coadă, evident – ca să mai țipe o tură la el și să se amuze cum amărâtul se împrăștie panicat, fără speranță reală de scăpare. Și toate astea se întâmplau – unde altundeva – în bucătărie, sub oale cu apă clocotind și în picioarele mele. Și atunci mi-am pierdut ultimul dram de înțelegere și-am scăpat un:

“Mă-sa de treabă de asta! Lasă-l pe Jinx în pace! La spălat pe mâini și la mâncare! Acum!”

Și cred ca l-am și dirijat din umeri înspre baie și i-am mai zis ca nu mai vreau să aud alte interjecții, onomatopee, proteste sau sunete de orice fel.

Spășit, cocoțat în scaunul lui de masă și în liniștea încordată ce urmează uneori gâlcevei, aștepta răbdător ca eu să-i aduc ketchupul din frigider. Și în timp ce eu căutam tubul roșu ce fix atunci părea că se camuflase printre legume și brânzeturi – căci altceva nu aveam prin frigider – și în timp ce eu îmi aminteam cu gânduri nedemne de-un creștin de bunătățile rămase neatinse pe masa bunicii, aud glasul lui suav și inocent, rostind vorbele ce fac să-mi stea inima-n loc. Vorbele ce mă scot din gândurile mele despre termene fixe; vorbele că mă fac să uit de durerile de cap, de vizita ratată la bunica, de tricicleta condusă în borduri și de chinul amărâtului pisoi. Aud vorbele ce mă aduc înapoi la copilul meu și vorbele care-mi umplu și-mi golesc sufletul într-o clipită. Aud:

“Te ielt, mami! Te ielt pentlu că m-ai celtat!”

Și, după o vreme ce nu-mi dau seama dacă-i infinită sau doar o clipită, atunci când reușesc să respir, să-mi adun sufletul și să-mi scot capul din frigider, mă întorc zâmbind și eu spășită la el. Îi sărut fruntea și îi explic cu calm de ce m-am supărat. Îi spun că-l iubesc și că îmi pare rău pentru cum am reacționat. Exact așa cum am făcut de atâtea ori. Exact așa cum fac de fiecare dată când simt că am greșit față de el.

Îi cer iertare copilului meu și, prin asta, sper ca el să înțeleagă că e firesc să greșești. Că e uman. Sper să înțeleagă că e un act de curaj să-ți recunoști greșelile, să înveți din ele, să-ți ceri iertare și să mergi mai departe. Și sper să își dezvolte o toleranță sănătoasă la eșec; să-l vadă ca pe un obstacol de depăsit, ca pe o lecție de învățat, și nu ca pe un apoteotic final de drum ce-l umple de oroare, teamă și sentimentul că poate nu-i destul de bun.

Lecția supremă a iubirii necondiționate

Și-mi mai cer iertare de la copilul meu pentru că n-aș vrea ca el să accepte vreodată să fie într-o casă sau într-o relație în care să simtă că el nu contează, că el nu are niciodată dreptate sau că sentimentele lui nu au importanță. Vreau ca el să știe că e grozav, că e important, că merită și că, mai presus de orice, e bun și contează!

Așa că îmi cer iertare de la el și sper să-i fie o lecție bună în viață. Iar răspunsul pe care îl primesc eu e cea mai bună lecție din viața mea. E lecția supremă a iubirii necondiționate, surpinsă mai bine decât ar putea-o surprinde toate cărțile de parentig din lume. E lecția dragostei și a iertării pure și perfecte din copilăria inocentă:

“Sigul că te ielt, cum să nu? Că eu te iubesc!”

E momentul meu de suflet prea plin.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație