Vocea ta: „Mă gândesc cât greșim noi, adulții, și cât de grav ne subestimăm copiii”

Text de Alis Anagnostakis

Zilele astea am fost cu fetița mea, Edna, la analize. I-am spus dinainte ce o să se întâmple, cum o să mergem la spital, cum doctorița ei o să fie acolo și cum o să vină o doamnă, alta decât doctorița pe care o cunoaște și o place mult, să îi lege un elastic la mânuță, la ce folosește elasticul și că se numește garou (ne-am uitat și pe cartea ei despre corpul uman și am văzut unde sunt venele și cum curge sângele prin ele) și că apoi doamna aceeea o să o înțepe cu un ac ca să ia sângele pentru analize, iar asta o să ne ajute să aflăm de unde vine răceala și ce siropuri mai trebuie să cumpărăm. I-am spus că înțepătura o să doară și că eu o să fiu acolo cu ea s-o țin în brațe.
După discuție începuse să-mi spună: „După papa, megem a pital”.

Am ajuns, am intrat, a venit momentul analizei. Două asistente – blânde, politicoase, zâmbitoare. „O să vă rugăm s-o întindeți și s-o ținem”
„Nu e nevoie”, am spus „Edna știe că urmează să îi luați analizele și cum se întâmplă asta”.

Doamnele se uită la mine ușor contrariate.
„Mai bine s-o întindem, ca să nu se spargă vena din greșeală dacă se zbate”
„Nu o să se zbată”M le spun și o țin în brațe, reluând povestea de acasă și comentând ca la meci ce se întâmpla. „Edna, acum o să te ajut să ții mânuța întinsă. Vezi elasticul acela care se numește garou? Doamna acum îl leagă la mânuța ta. Uite acul. Acum o să-l bage în venă. Să știi că acum o să doară puțin. Acum ia sângele. Gata a terminat, acum ți-a pus un plasture”.

Copilul meu a stat cu mâna întinsă, a scâncit de durere câteva secunde și aia a fost tot. Era în ea o luptă între neplăcutul situației și curiozitatea cu care a vrut să vadă ce se întâmpla exact. Și nu, nu i s-a făcut rău când și-a văzut propriul sânge. I-am arătat apoi și foaia cu analizele, i-am explicat că acolo scrie ce fel de răceală are, i-am spus că urma să mergem să luăm medicamente de la farmacie.
„Ena, plastule a mânută. Domnisoala pune galou. Analizele. Ena un pic rățită”
End of story. Articolul continuă mai jos:

Cât de grav ne subestimăm copiii: Ideile nocive din înțelepciunea populară

Întâmplarea asta mi se pare o mare lecție pentru că mă duce cu gândul la toate ideile din „înțelepciunea populară” care acum mi se par de-a dreptul nocive. Ideile despre cum copiii ar trebui tratați ca și cum nu știu, nu înțeleg, nu pot. Despre cum n-are rost să-i spui, că oricum nu-și aduce aminte. Despre cum nu contează dacă doare și tu nu l-ai pregătit pentru asta sau, mai rău, l-ai păcălit că o să fie plăcut, că oricum uită (apropo, asta cu uitatul este demonstrat falsă de neuroștiințe, care arată clar că există două tipuri de memorie – implicită și explicită – și că, deși poate par că uită, pentru că nu-și amintesc explicit multe lucruri în primii trei ani, copiii rețin, implict, extrem de multe tipare care apoi le determină evoluția și chiar relațiile ca adulți). Despre cum trebuie să-i mințim, ducem cu zăhărelul, păcălim că mergem la cofetărie în loc de spital, că n-o să doară când știm că o să doară, că o să plecăm imediat când știm că o să mai dureze, că o să primească bomboana dacă stau cuminți și câte și mai câte am tot auzit și tot aud în fiecare zi.

Cât de grav ne subestimăm copiii: Trebuie să fie frustrant să trăiești pe lângă oameni care te tratează ca pe o păpușă

Sincer, pe măsură ce pășesc prin experiența mea de mamă, mă gândesc tot mai serios cât de mult greșim noi, adulții, și cât de grav ne subestimăm copiii (și concluzia asta o trag nu doar uitându-mă la copilul meu, ci și la alții – spre exemplu am fost uimită cum nepoțica mea de 6 luni a stat extrem de calmă și liniștită în timpul ceremoniei de botez, inclusiv când a fost băgată în apă, asta după ce mama ei i-a explicat dinainte exact ce urma să se întâmple și i-a șoptit înaintea fiecărui moment important pe parcurs ce urma să vină).
Mă mai gândesc și cât de multe înțeleg de fapt cei mici și cât de dureros trebuie să fie pentru ei decalajul între ceea ce sunt capabili să înțeleagă (dacă noi le dăm încredere și avem răbdare să le explicăm pe înțelesul lor) și cât sunt capabili, fizic, să exprime. Trebuie să fie tare greu să ai gânduri și întrebări și să nu ai cuvintele să le spui. Trebuie să fie tare frustrant să trăiești pe lângă oameni care te tratează ca pe o păpușă, te iau colo și te pun dincolo fără să-ți spună ce fac, care decid pentru tine fără să îți explice ce și de ce, care îți promit lucruri frumoase când urmează experiențe dureroase, care vorbesc despre tine ca și cum nu ai fi acolo, care cred că tu nu pricepi sau nu ții minte când de fapt tu ești perfect conștient și extrem de atent. Trebuie să fie dureros să nu te poți face înțeles și să vezi că cei mai iubiți oameni ție confundă incapacitatea ta de a vorbi cu incapacitatea ta de a conștientiza.

Părinții care își tratează copiii cu respect

Văd cu bucurie în jurul meu tot mai mulți părinți care își tratează copiii cu respect și vorbesc cu ei exact cum ai vorbi cu orice om întreg și capabil de discernământ. Și sunt uimită mereu de ce impact uriaș pozitiv are atitudinea asta. Sper din suflet în timp să ne schimbăm la nivel colectiv atitudinea despre ce înseamnă să fii copil și ce „e ok” să îi spui unui copil – cred că ne-ar ajuta enorm ca părinți și mai cred că, tratându-i ca și cum ar fi capabili, copiii noștri chiar vor deveni capabili de lucruri pe care poate nici nu ni le imaginăm.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

Intră în conversație