Vocea ta: Mamă de doi copii, între agonie și extaz

Cum e să fii mamă de doi? Nu mi-aș fi imaginat că va fi așa…

Așa cum stau în fotoliu, pe jumate adormita, cu inima galopandu-mi nebunește în piept de oboseala și nesomn, miros căpșorul mic, acoperit de puf ce se odihnește pe pieptul meu.

Miroase a proaspăt și a mine și aș putea sa o inhalez în neștire pe ființa asta minunata care nu de mult a ieșit din mine.

La picioare, fetița mare, de trei ani și trei luni, se joacă cu niște mingi și mă trage insistent de pantaloni: ”Mami, mami!! Nu vrei sa te joci cu mine?” Cum sa îi spun omulețului ăstuia mic, cu ochi mari și rugători, ca nu am chef nici sa mă ridic sa beau apă, deși-s leșinată de sete de vreo două ceasuri?! ”Bineee”, spun încercând sa mimez entuziasmul, și începem o joacă de-a vânzătorul și cumpărătorul.

Viața cu doi copii nu e deloc cum mi-am imaginat, nu e nici cum mi s-a povestit.

E o călătorie psihedelică, un amalgam de sentimente și trăiri atât de intense, încât te sfâșie pe dinăuntru. Dintr-odată, totul e prea mult, prea puternic, prea dureros, prea minunat. Dacă nu sunteți deja părinte de cel puțin doi copii, nu o sa înțelegeți nimic din toate astea. Nimeni nu poate înțelege durerea imensă pe care am simțit-o atunci când a trebuit să merg să nasc și mi-am lăsat copila singură, fără mine, patru zile întregi…

A fost agonia vieții mele sa îi văd chipul trist, ochii înlăcrimați, sa o văd cum mă pedepsește, mă respinge, mă alungă, deși știu ca tot ce își dorea era sa se cuibărească la pieptul meu, sa îmi simtă mirosul și pielea și sa fie totul ca înainte, înainte ca un om mic și plângăcios sa se lipească de pieptul ei, de mama ei, sa îi ia ei locul…

Pe de alta parte, îmi tremura sufletul de bucurie ca îmi țin nou născutul în brațe, bucata din mine, om creat de mine, ființă inocenta, fărâmă de divinitate! Pe patul de spital, pupam în neștire o fața moale și catifelata cu miros de nou și de iubire, iar lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji de fericire ca o am pe ea și de durere și de dor ca celălalt copil nu e cu mine.

Au fost momente atât de intense încât simțeam ca o sa îmi explodeze inima în mii și mii de bucăți pe care nu o sa mai pot sa le pun laolaltă niciodată.

Și de atunci încolo, deși se împlinesc doua luni, cam asta simt zi de zi, un mix ciudat de iubire și durere… iubire care s-a multiplicat la un nivel supraomenesc, durere că nu voi mai fi niciodată doar eu cu fetița mea cea mare, nu vom mai fi acea echipă de doar doi, întregul perfect, durere ca o doare pe ea, durere ca cea mică nu mă va avea niciodată doar pentru ea, așa cum m-a avut prima mea născută…

Dar și fericire! Fericire ca le am, ca-s ale mele și sunt perfecte și minunate fiecare în parte, fericire ca am putut sa le dăruiesc fiecăreia dintre ele cel mai frumos și mai important lucru din lume, acela de a avea o soră!

Citește și: De ce e bine să fie (cel puţin) doi la părinţi.

Nu uita să ne dai un like pe Facebook, dacă nu ne-ai dat deja, pentru a fi la curent cu tot ce publicăm!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație