Vocea ta: Mamă şi fiică

autism

Despre 35 de ani de relaţie cu mama mea

Cu cât lucrurile devin mai disperate, cu atât mi-e mai greu să mă despart de ea, de mama mea şi buni de David. Credeam că mă împăcasem cu “dispariţia” ei în lumea demenţei. Dar nu e aşa.

N-am suferit când am aflat că pentru ea începuse demult procesul ireversibil al atrofiei cerebrale. Nu puteam. Trebuia să mă protejez ca să rămân întreagă la minte pentru copilul meu care avea nevoie de ajutor. Între părinţii şi copiii noştri îi vom alege mereu pe cei din urmă, căci ei sunt moştenirea pe care o lăsăm în lume.

Dar mai presus de toate, nu credeam că ea, tocmai ea, va ajunge aici. Nu după ce supravieţuise unui soţ tiranic şi alcoolic.

Trecutul

O vreme am idealizat-o. Credeam că nu mai e nimeni ca ea, nimeni care să gătească atât de bine şi care să fie atât de îndemânatică. Încă mi-e dor de cozonacul pe care îl făcea, iar învăţătoarea mea îşi dădea mereu seama că nu eu coseam atât de bine motivele populare pe etamină, ci mama mea. Atât de magică părea în ochii mei când eram mică.

Iar eu sufeream din cauza scandalurilor făcute de tatăl meu pentru că era violent cu ea. Pe ea o jignea, o scuipa, o umilea în fel şi chip. Dar tot ea trebuia să conducă familia şi să păstreze o aparenţă de  normalitate.

Era mândră de mine, de realizările mele şcolare, la urma urmei numai ea mă ajută la teme, mă îngrijea şi mă motiva: “Să-ţi faci lecţiile că pe urmă vine taică-tu beat…

Dar mi-a spus totuşi o poveste care mi-a încântat copilăria şi care m-a făcut să mă simt specială în sensul bun. În celălalt, eram mai mereu cu un tată aproape tot timpul “afumat” şi pus pe scandal.

– Pe tine te-a adus Moş Crăciun, nu barza ca pe ceilalţi copii, îmi spunea.

M-am născut în zorii zilei de Ajun, era logic să mă fi “livrat” Moşul şi nu barza. Da, într-atât de specială m-am simţit câţiva ani!

– Uite, mama, Moş Crăciun are căciulă ca a noastră! am exclamat mirată într-o seară de Ajun, după ce Moşul tocmai plecase. I-am arătat mamei căciula aşezată într-un raft pe cuierul din hol. Era exact ca a Moşului, am constatat eu, fetiţă de vreo 5-6 ani. Căciula îi aparţinea, evident, tot mamei care se deghiza an de an în Moş Crăciun pentru mine. Era un Moş mic, gras şi fioros cu căciula bine îndesată peste faţă ca să nu-i recunosc adevărata identitate.

“Dacă ţi se întâmplă ceva, taică-tu o să dea vina pe mine.”

Aniversarea de 8 ani a fiului meu de zilele trecute mi-a  adus aminte de aniversarea mea de 8 ani. A fost singura pe care mama mi-a organizat-o. Nu pentru că n-ar fi putut şi altădată să pregătească sendvişuri şi să facă un tort, ci pentru că probabil i-a fost greu. E dificil de organizat ceva şi de primit musafiri când trăieşti cu un alcoolic pus pe ceartă sub acelaşi acoperiş.

Dar asta a fost alegerea ei, să trăiască aşa. Eu, fata ei, nu am avut de ales. Ei îi plăcea să pozeze în “Dna X” , chiar dacă toată lumea ştia ce se ascunde în spatele aparenţelor. Traiul ca “Dna X” a avut un preţ, căci toate responsabilităţile cădeau în grija ei, inclusiv să-i cumpere tatălui meu haine fără ca el să le probeze, să-l ţină curat, să-l târască aproape cu forţa la medic la nevoie.

Aşadar toate deciziile erau ale ei şi era obişnuită să i se facă pe plac. Altfel, începeau ţipetele şi reproşurile. O vreme am crezut că vrea să mă protejeze ca să îmi fie mie bine, dar ea mă proteja ca să-i fie ei bine. “Dacă ţi se întâmplă ceva, taică-tu o să dea vina pe mine”, îmi spunea, atunci când îmi refuza orice ieşire singură din casă. Şi am fost cuminte. Nu am fost o rebelă. Aveam răbdare. Ştiam că se va sfârşi, ştiam că dacă muncesc îndeajuns de mult voi pleca, voi scăpa din casa părintească. Ştiam că nimeni niciodată nu mă va mai putea obliga să mă întorc acolo. 

Când mi s-a întâmplat într-adevăr ceva, adică am fost operată, pe maică-mea o vedeam cam la final de săptămână. În rest, îi datorez supravieţuirea, compania bună şi mai ales vorbele de încurajare surorii mele. Aşa a lipsit maică-mea din viaţa mea mai bine de jumătate de an, deşi locuiam în aceeaşi casă. Nu-mi puteam folosi un picior cum trebuie şi nu puteam coborî la demisol, aşa că a putut să mă evite cât a vrut.

Tranziţia

De la o vreme, părea că nu-i mai pasă. Eu eram aproape de evadarea mult visată, iar casa noastră era tot mai neîngrijită. Nu mai făcea curat aşa de des, nu mai pregătea conserve pentru iarnă. Ca să le termine pe toate cele câte-şi propunea, era nevoită să stea până noaptea târziu.

Când eram studentă şi mai veneam acasă, aşteptam o jumătate de zi să-mi facă o ciorbă, Doar pentru taică-meu era mâncare gătită. Nu se schimbaseră multe de când plecasem de acasă, tot el era pe primul plan.

După ce tatăl meu s-a dus, i-a păsat şi mai puţin. Am crezut că asta e, că nu-i de mirare după aşa o viaţă. Cine n-ar fi obosit după o căsnicie marcată de violenţă ? Mă gândeam la depresie, cred că avusese destule episoade de-a lungul vremii.

Doar că era mai mult decât depresie. Cine s-ar fi gândit?

Prezentul

Când s-a mutat la noi, în casa mea unde e bine şi pace, ştiam că va fi greu. Auzisem că e dificil să ai grijă de un om bătrân şi bolnav, fie chiar părintele tău. Dar a trecut ceva vreme până ne-am dat seama care era problema ei cea mai gravă. E de ajuns să citeşti câteva articole despre demenţă ca să te îngrozeşti. Speram cumva că  degenerarea ei nu va fi galopantă. Dar e din ce în ce mai rău.

A împlinit recent 72 de ani, dar uneori nu poate închega o propoziţie simplă. Închide ochii căutându-şi cuvintele, iar când reîncepe să vorbească îmi dau seama că a trecut la  altă poveste fără legătură cu prima. Alteori doar spune cuvinte fără sens:

– Am fost.. ştii, venea el, era un din-ăla…i-a zis.

Eu dau din cap a înţelegere.

Acum, când ar trebui să mă enerveze cel mai rău, să vreau să scap de ea, mie îmi vine să urlu de durere că nu pot să o ajut. Cel mai rău mă înspăimântă faptul că ar putea să aibă momente de luciditate. Atunci ar putea să-si dea seama că a uitat tot, că e într-un loc străin.

– Cu cine locuieşti, cine-s oamenii ăştia? o întreabă uneori vecina care vine să ne ajute cu îngrijirea ei.

Mama mea evită orice privire, se face că nu a auzit. Dacă insistă cu întrebarea, vecina primeşte doar un ridicat din umeri drept răspuns.

– Nu e asta fata ta? insistă vecina arătându-mă cu degetul.

-Nuuuuuu, răspunde buni a noastră sigură pe ea.

Răspunde la apelativul “buni” când o strigăm noi, dar nu mai ştie pe noi două ne leagă cea mai profundă legătură de sânge care poate exista.

– E multă lume înăuntru? mă întreabă uneori când ies din baie. Insistă să folosească toaletă chiar dacă e deja la stadiul de bebeluş cu scutec. Problema nu e greu de intuit; în zilele proaste poate confunda orice recipient din baie sau podeaua băii cu toaleta.

Lumea strâmbă din nas. Se întreabă toţi de ce rabd, mai ales că n-a fost cea mai grozavă mamă din lume. Cum să cureţi baia de atâtea ori pe zi? Cum să te laşi deranjat şi tulburat de imaginea bătrâneţii, a degenerării în vremurile astea postmoderne? Acum putem evita imaginea decrepitudinii care ne-ar putea aminti că şi noi, tinerii, suntem muritori! Cum bat eu pasul pe loc, când viaţa mea ar trebui să fie trăită pentru o carieră de succes?

De ce stau să îngrijesc un bătrân şi îmi programez viaţa în funcţie de el,  în loc să merg în vacanţe? E degradant să cureţi mizeria pe care o face un părinte ce şi-a pierdut minţile, ziceţi? Nu, eu cred că e de o mie de ori mai degradant că mama mea m-a uitat, că a uitat că m-a născut în Ajun de Crăciun şi nu e singură pe pământ. Ce poate fi mai trist şi mai degradant decât să te simţi singur pe lume, aşa cum se crede ea?

Abia atunci mă voi recunoaşte învinsă de demenţa ei

Varianta azilului este ultima la care vom apela. Trăim într-o ţară în care scandalurile cu bătrâni sau persoane cu dizabilităţi legaţi de paturi sau de clanţele uşilor în instituţii sunt la ordinea zilei. Aşa că am reţinerile mele. Azilul este pentru zilele când va avea nevoie de asistenţă medicală ca să se hrănească şi să trăiască cât i-a mai rămas de trăit fără durere.  Abia atunci mă voi recunoaşte învinsă de demenţa ei.

Între timp, nu pot decât să sper, să mă rog pentru ea, şi să-i doresc ce glăsuieşte ectenia din Sfânta Liturghie Ortodoxă: “Sfârşit creștinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.”

 Citește și

Amintiri din copilăria… mamei

Vocea ta: Atitudini parentale la taţii din România. O istorie personală

Alzheimerul le-a furat bunica copiilor mei

Vocea ta: David şi buni, autism şi demenţă

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație