Vocea ta: ”Mami, când eşti nervoasă, mă mai iubeşti?”

Când mama e nervoasă, copilul se îndoiește de iubirea ei…

Am făcut parte, o perioadă, din categoria părinților cărora le era teamă să-și arate sentimentele în fața copiilor. Credeam că este obligatoriu să zâmbești tot timpul, să râzi, chiar și atunci când doare.

Am jucat rolul ”roboțelului fericit”

gabriela-maalouf-totul-despre-mameAm jucat acest rol vreo doi ani. Orice s-ar fi întâmplat, eu mă arătam veselă. Dacă mă durea capul, dacă eram nervoasă, frustrată, stresată, obosită – prin orice stare aș fi trecut – nu spuneam ”nu” dacă Charlize, fetița mea, mă ruga. Iar ea, evident, îmi cerea tot felul de lucruri, pe care eu nu le mai puteam face și mă chinuiam, iar ea era și mai nervoasă, eu și mai încurcată.

”Copilului tău nu-i pasă de tine!”

Fac totul pentru ea, cu toate că nu mă simt bine, și tot ea e nervoasă? Și nervii ei creșteau pe zi ce trece, ai mei începeau să cedeze în ropote de plâns, înfundat, prin colțurile casei! Până într-o zi, când a venit mama la mine și mi-a zis înflacărat: ”Copilului tău nu-i pasă de tine!” Am izbucnit în plâns și i-am spus să plece, aproape am dat-o afară pe ușă. Am reacționat așa pentru ca știam că era purul adevăr.

Dar cuvintele ei mi-au străpuns inima ca un cuțit, m-au durut până la leșin. Mi-am pus capul în palme, cu ochii plini de lacrimi și mi-am spus: ”Are dreptate! Dar mi-ar fi plăcut să-mi spună că al meu copil nu mă cunoaște, mai degrabă, decât ca nu-i pasă de mine!” Dar a spus așa pentru că nici ea nu mă cunoștea, nu-mi știa durerea. Nici eu nu o cunoșteam pe ea. A fost momentul în care am decis că eu trebuie să-mi cunosc fata și ea pe mine, să nu lăsăm simple cuvinte să ne sfâșie sufletele, să ridice ziduri înalte între noi.

Și părinții sunt oameni

Am început să citesc, apoi am decis că e mai bine să mă specializez, pentru că din cărți înțelegeam multe, dar practica era ușor mai dificilă. Știam bine teoria, dar aveam nevoie de un îndrumător să-mi pună informațiile în ordine, pentru ca scoteam mult din context, interpretam după buna mea credință și nu de puține ori greșeam.

Primul lucru pe care l-am învățat a fost ca și părinții sunt oameni, au voie să-și arate toate trăirile lor, pozitive sau negative. Am înțeles că trebuie mai întâi să fac pace cu mine, să fiu un om mai bun pentru mine, ca mai apoi să am resurse suficiente pentru a fi cea mai bună mamă pentru copilul meu.

Trăiam cu această convingere limitatoare că fiecare mamă este cea mai bună pentru copilul ei, dar am realizat, ulterior că nu era așa. Eram cea mai bună în fața instinctelor primare ale fetiței mele, de foame, somn. Dar emoțional nu puteam fi cea mai bună, atâta timp cât nu eram cea mai bună pentru mine. Trebuie să recunosc că, la 29 de ani, am învățat cot la cot cu Charlize a mea, să-mi definesc sentimentele, să le dau nume, să-mi creez un vocabular al trăirilor. Și treceam zilnic prin stări, trăiri pe care le numeam, așa cum numeam și obiectele din mediul înconjurător.

Mă întrebam zilnic: ”Astăzi ce am mai descoperit? Câine, pom, pahar, tristețe, entuziasm, deznădejde, relaxare.” Doi copii descoperind cele doua lumi ale ființei umane: cea exterioară și cea interioară. Nu a trecut mult până am realizat că am început să ne cunoaștem, să ne recunoaștem sentimentele. Nu mai aveam un copil care țipa, cum intram pe ușă, obosită, cerându-mi să fac lucruri. Mă săruta, mă întreba cum sunt, ba chiar câteodată recunoștea prin ce treceam: ”Ești obosită, mami? Vei apă?”

Un nou punct mort…

La trei ani și jumătate a avut grijă de mine, de-adevăratelea. Eram singure acasă, peste noapte, iar eu aveam febră 40. Se trezea peste noapte, exact când eram mai caldă, mă pupa pe frunte și îmi zicea: ” Frigi, mami, ia pastiluțele!” Dar am ajuns din nou într-un punct mort, când m-a întrebat: ” Mami, dar când ești nervoasă, mă mai iubești?” ”Sigur, iubita! Te iubesc tot timpul, indiferent de starea prin care trec.” ”Dar cum știu eu sigur?” Aha! învățase să recunoască sentimentele, să le accepte, dar acum trăia cu teama că dragostea mea nu mai este la fel când trec prin sentimente negative. Am folosit un instrument NLP, pentru a explica mai bine fenomenul. Se numește ”modelarea abilităților”. Așadar, am încercat să modelăm abilitatea ei de a înțelege cum funcționează dragostea.

Despre acest procedeu vă voi vorbi, într-un post viitor, deoarece cu ajutorul lui am trecut și peste anxietatea de separare, rivalitatea între frați. Acum o să vă spun doar rezultatul, ce făcea exact când se temea că poate iubirea mea a scăzut. Îmi punea mânuța pe piept să îmi simtă bătăile inimii. A făcut asta și când eram nervoasă și când eram fericită, prin orice stare treceam. A văzut că inima mea continua să bată, deci dragostea mea nu se diminua.

Nu degeaba se zice că dragostea de mamă este cel mai puternic și mai statornic dintre sentimente.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație