”Mami, dansezi cu mine?” a fost întrebarea care m-a făcut să tresar și să râd cu gura până la urechi, când am realizat că micul meu ghemotoc, cu ochii cât toată fața, de nici trei ani, voia să țopăim împreună!
Bucurie mare pe Ștef, dar și pe mine, copilul din mine făcea tumbe și se amuza copios de ideea absolut genială (cel puțin pentru mine) a ghemotocului, un astfel de distracție nu experimentasem încă.
Și ne-am apucat de țopăit, la început mai timid, apoi din ce în ce mai vârtos, cu chiote de bucurie și salturi în aer, mai ceva ca la petrecerile din perioada mea liceală, cu TV-ul dat poate prea tare pentru urechile mele de acum. După câteva melodii lungi (sau cel puțin așa mi s-au părut în acele momente în care mă certam în gânduri că nu sunt suficient de activă) și extrem de antrenante, ghemotocul s-a predat: „Mami, am obosit! Hai să luam o pauză!” Luăm, dar eu aș vrea o pauză mult mai lungă, poate chiar… finală, îmi fuge un gând.
Momentul acesta se întâmpla în urmă cu aproape trei ani, când teritoriul distracției era la început și mă îngrozea fiecare zi, gândindu-mă la ce s-ar putea întâmpla, la ce… nu s-ar putea întâmpla, la tot și toate.
Șirul întrebărilor ar putea continua la nesfârșit, eram în explorare amândouă.
E muzica prea tare? Face prea mult efort? Transpiră prea mult? Oare îi place să picteze, să deseneze sau să coloreze mai mult? Dacă face abdomene lângă mine este în regulă? Petrecem suficient de mult timp în aer liber? Șirul întrebărilor ar putea continua la nesfârșit, eram în explorare amândouă.
Și am explorat atunci, continuăm să explorăm și în prezent și sunt sigură ca vom explora la maxim posibilitățile de distracție și pe viitor! Împreună, obosite, murdare, uneori zgâriate de la căzăturile de pe trotinetă, bicicletă, role sau orice alt “sistem” de bucurat copiii și de făcut vânătăi si julituri, dar ne-am bucurat împreună de micile sau marile provocări ale fiecărui an în plus.
Nimic nu este mai important ca fericirea micului om, care zâmbește din tot sufletul lui curat, arătându-ți că tu, mama, ești micul lui univers, iar primul pupic și primul “te iubesc” te lasă fără aer și cu lacrimi în ochi.
Momentele sunt unice, irecuperabile, ireversibile, este important să le trăiești atunci, acum, în momentul ZERO, să îți faci timp pentru suflețelul de lângă tine, care te întreabă sfios, din spatele unor gene incredibil de lungi și ușor plecate: „Mami, dansezi cu mine?”
Nu uita să ne dai like pe Facebook pentru a fi la curent cu toate articolele noastre!
