Când copilul crede că ”mami este o scârbă”…
Ieri am fost la plajă cu amicii noștri. Fetele noastre, cu o diferență de o lună între ele, au trei ani și puțin. Soare, bălăceală, voie bună, se anunța o zi perfectă. În timp ce fetițele savurau o înghețată, amicii noștri se șicanau mai în glumă, mai în serios cu ajutorul fetiței, încercând să o convingă fiecare că are dreptate și ea să devină aliatul unuia dintre ei. La un moment dat, fetița a dat verdictul suprem: ,,Mami este o scârbă!”
”Mami este grasă și urâtă!”
Toată lumea a amuțit. Toate zâmbetele s-au transformat în fețe încruntate, iar ”mami” avea lacrimi în ochi. Tatăl, de rusine, a încercat să-i spună că nu este frumos, dar copilul a început să țipe și mai tare acelasi lucru. Parcă toate privirile erau ațintite spre grupul nostru
și toți ochii o căutau pe mama ”scârbă”. A urmat ”Mami este grasă și urâtă!”, ”Mami este bătrână și are riduri!”.
Viața de cuplu se schimbă radical după apariția copiilor, dar presupunând că la unele cupluri a fost un accident, sunt nouă luni în care ai timp să te pregătești emoțional. Bineînțeles că toți sperăm că pentru noi va fi altfel. Ne gândim că nu poate fi atât de dificil, copii se fac de când lumea și, în plus, suntem mamifere, avem instinctul dezvoltat pentru a ne proteja și crește ”puii”.
Ce bine ar fi dacă cineva ne-ar pregăti din timp pentru ce urmează…
Pe mine m-a lovit ca o secure începutul. Deși am citit tot felul de articole, am încercat să mă informez despre ce mă așteaptă, parcă nimeni nu povestește concret în ce constă schimbarea. Însărcinată fiind, citeam articole în care toate mămicile povesteau emoționate cât de minunat este să fii mamă, câte emoții îți aduce micul suflețel, dar nimeni nu spune cât de greu este să gestionezi viața de cuplu după apariția copilului. Frustrările reciproce, timpul – care este un dușman de temut, oboseala – care schimbă starea de spirit a familiei și influența celor din jur…
Ne dorim să avem în continuare o viață socială, să ieșim cu prietenii, dar totuși suntem depășiți de ceea ce ni se întâmplă. Tensiunile acumulate și schimbarea bruscă degenerează deseori în certuri în care se aruncă cuvinte negândite care provoacă atâtea răni.
Când mi-am dat seama că fetița mea înțelege tot ce se întâmplă în jur, avea un an și o lună. Trebuia să iasă în parc cu tati. L-am întrebat pe soțul meu ce jucărie preferă să-i ia fetei în parc – ea având două preferate, specifice vârstei. Prima variantă era un cărucior cu un bebeluș, pe care ea îl plimba cu drag. A doua variantă era o broscuță cu roți și mâner care se împingea în mers. Soțul meu, comod, ar fi preferat sa nu ia nici una dintre ele, să iasă doar cu copilul și atât.
Nu a trebuit prea mult ca să ne luăm la ceartă pe această temă, de față cu copilul, bineînțeles, care aștepta cuminte să termin și să o îmbrac. Cum i-am zis că este gata, a țâșnit în camera ei, și-a luat căruțul cu bebelul și l-a pus la ușă, apoi ne-a aruncat o privire tăioasă care parcă ne spunea: ”Puteți să vă certați până mâine, eu am decis cu ce vreau să ies deja!”. Atunci și eu și soțul ne-am cutremurat.
Ne-am dat seama că avem un copil mare care înțelege tot și este afectat de certurile noastre
Ne-am uitat unul la celălalt și am aprobat amândoi din priviri că este momentul să încetăm și vom purta o discuție pe această temă doar noi doi. Au urmat discuții îndelungi, a fost foarte greu să ne stăpânim de fiecare dată.
Cele mai importante două lucruri pe care le-am stabilit au fost să nu ne aruncăm niciodată cuvinte jignitoare de față cu copilul și, mai ales, să nu-l implicăm niciodată în problemele noastre ca aliat al unuia dintre noi sau să-l folosim pe post de arbitru.
Problemele adulților sunt doar ale lor
Copilul trebuie să fie neutru și să ne iubească pe amândoi deopotrivă. Problemele adulților sunt doar ale lor și e cel mai josnic război acela față de partener în care îți iei ca și aliat copilul.
Copilul își iubește atât mama cât și tatăl, și oricare dintre ei ar fi victima, copilul va suferi la fel de mult. Poate că la început este greu, nimeni nu se poate schimba peste noapte, dar hai să fim mai responsabili pentru copiii noștri, să avem puterea de a ne schimba pentru ei.
În definitiv, este o schimbare în bine, de ce să nu ne străduim? Și dacă unul dintre părinți înțelege asta și celălalt nu, de ce să ne răzbunăm făcând la fel, de ce să nu-l corectăm prin puterea exemplului? Să fie măcar unul care dă startul schimbării. Copiii noștri merită asta…
