”Mami, tu de ce nu te machiezi?”
În blocul unde am crescut locuia o doamnă pe care toate fetiţele şi toate mămicile o apreciau şi invidiau. Înaltă, subţirică, elegantă, întotdeauna parcă abia scoasă din cutie. Machiajul său era perfect, îmbrăcămintea de cea mai bună calitate, întreaga ţinută de un rafinament aparte. Devenise fără să vrea un model pentru fetele din bloc. Visam să cresc repede, să îmi vopsesc părul în blond cenuşiu, să îmi cumpăr pantofi cu toc înalt şi haine scumpe, să mă machiez atât de bine încât chipul meu să semene cu cea mai frumoasă păpuşă din lume. Of, mami, tu de ce nu te machiezi? îi şopteam uneori celei pe care mi-aş fi dorit să o ştiu perfectă. Mama zâmbea senină şi îmi spunea că machiajul excesiv nu înseamnă neapărat frumuseţe. Nu puteam înţelege.
M-am lămurit abia în dimineaţa când, de nevoie, am ajuns la uşa vecinei ce îmi devenise idol. Am ciocănit cu timiditate. Abia aşteptam să văd casa celei ce mă impresiona atât de tare. În pragul uşii a apărut o femeie cu părul vâlvoi, cu ochi umflaţi şi cearcăne înspăimântătoare. Buzele albe ca varul îmi zâmbeau strâmb, iar petele de pe obraz mă înfiorau. În prima clipă nu am recunoscut-o. Această femeie îmbătrânită şi neîngrijită nu putea fi cea pe care o admiram de atâta timp. Cred că a citit în ochii mei tot ceea ce gândeam, a înţeles probabil sentimentele care mă încercau. Nu îmi puteam lua privirea de la chipul care mi se dezvăluia, pentru prima şi ultima dată, aşa cum era în realitate, nefardat, necosmetizat. Nici urmă de frumuseţe la idolul ce tocmai căzuse de pe piedestal!
Tu, mami, ce îţi înveţi copilul?
Marcată de această întâmplare, am evitat întotdeauna să mă machiez excesiv, considerând că este de preferat să mă arăt lumii aşa cum sunt, să nu şochez pe nimeni în cazul în care, din întâmplare, aş fi văzută la prima oră a dimineţii. Istoria se repetă, mi-am spus în gând atunci când copilul meu, pe la vreo şase ani, întors de la o petrecere aniversară, m-a întrebat “Mami, tu de ce nu te machiezi? Ai văzut cât este de tânără şi frumoasă mama lui Daniel?”. M-am simţit rău. Mi-aş fi dorit ca băiatul meu să mă vadă frumoasă, să se mândrească mereu cu mine. Din acel moment am acordat o mai mare importanţă machiajului, deşi consideram în continuare că fondul de ten şi fardurile de toate culorile cu care ne acoperim pielea feţei sunt minciuni aruncate în ochii dornici de frumos ai lumii.
Cât de frumoase ne văd copiii? Când sunt foarte mici, copiii nu observă asemenea lucruri. Pentru ei, mama este cea mai importantă fiinţă, fiinţa perfectă, fie că este frumoasă, fie că nu. Abia când deschid ochii spre lume şi învaţă să compare ceea ce au cu ceea ce văd în jur, copiii pot remarca faptul că pe pământ există oameni mai frumoşi sau mai deştepţi decât părinţii lor. Unii poate îşi vor dori să schimbe acest lucru şi vor ajunge să îşi întrebe mama de ce nu se machiază, alţii vor avea puterea de a vedea dincolo de faţadă. Unii vor învăţa de mici să arate lumii ceea ce lumea îşi doreşte să vadă, alţii vor alege să se arate lumii aşa cum sunt, chiar dacă adevărul necosmetizat nu va fi pe placul tuturor. Tu, mami, ce îţi înveţi copilul?
