Vocea ta: Maraton – drumul spre grădiniță

Drumul spre grădiniță e pavat cu tot felul de ispite

Drumul până la grădiniță durează patru minute în pas normal de adult.

– Mami-mami!!! se aude în secunda în care ieșim din casă. Unde-i mașina gri?

„Mașina gri” e mașina noastră. Doar că în realitate e neagră. Eu manevrez căruciorul cu bebe, care nu binevoiește să stea în nici un sistem de purtare.

– Tati a plecat cu mașina la serviciu.

Urlet brusc, de-mi îngheață sângele în vene.

– Nuuuuuu la serviiiiiici!

– Tati merge la servici, copilul la grădiniță. Tati vine acasă mai târziu.

– Tati termină de lucrat și vine! redă copilul poezia pe care i-o servesc la nevoie.

Următoarea provocare: gardul viu, din care culege câțiva melci. Nu comentez. Bine că n-a cules vreo insectă. Pe fiecare casă scrie numărul. Pe porți, numele locatarilor. Numere pe mașini. La intersecții, indicatoare cu numele străzilor. Citim cu voce tare, de la cap la coadă, de la coadă la cap.

Trecem pe lângă o doamnă ursuză însoțind un câine mic.

– Nu-ți fie frică, nu mușcă, îl dăscălesc eu, văzându-l că se ferește.

– Nu mușcă, repetă el, pentru ca imediat să arunce cu un melc peste un gard scund, de după care se ițește moaca neprietenoasă a unui doberman.

Nu apuc să îl avertizez, câinele latră, părând că vrea să sară la noi. Feresc cu o mână copilul perplex, cu cealaltă căruciorul în care bebe dormea profund, dar lătratul tocmai l-a trezit. Într-un mirific cor de urlete în canon, părăsim zona periculoasă. Mă opresc la semafor și țin a cinsprezecea mia oară prelegerea despre cum nu atingem gardurile, că în curți sunt câini care le apără, în timp ce consolez în brațe și bebele. Copilul cel mare se plictisește la al treilea cuvânt.

– Verdeeeee! mă anunță, luând-o la goană peste stradă.

Eu gâfâi cu căruciorul în urma lui. Gata, de mâine iau Manduca, oricât ar protesta bebe, așa nu mai merge. Iar pentru cel mare cumpăr un ham special pentru copii… Nu-mi termin gândul, copilul mă privește reprobator de pe trotuar:

– Mami, hai sus, pe trotuar! Nu pe stradă, vine mașina și calcă!

– E verde semaforul, mârâi eu.

– Semaforul doi ochi are, fiecare o culoare. Roșu spune ”Stai! Așteaptă”, verde: ”Poți trece”! recită el. Deh, educație rutieră cu ”Mașinuța-Știe-Tot”. Hai, mami, e roșuuuuuuu!

Normal, între timp se făcuse roșu. Copilul mă ia de mână (”De mânuță, mami, numai de mânuță! Altfel calcă mașina!”), mă conduce spre o baltă. Hopa, alarmă! BALTĂ! Iar el e în sandale. De unde baltă la 20 de grade??? Nici nu a plouat demult… Inutil să mai investighez originea bălții, copilul a plonjat deja, și-a udat sandalele și șosetele. Nici o problemă, avem șosete de rezervă la grădiniță… sau nu? Sper că da. Ținem acolo trei rânduri de haine de schimb pentru urgențe, de ce nu am avea și șosete?

Pe aleea din fața grădiniței, aglomerație de mame cu pitici. Răzbatem în grup compact până la ușă.

– Mami, ce scrie acolo?

Recit mecanic numărul clădirii și numele grădiniței.

– Nu, mami-mami, acolo!

Pe ușă tronează unul dintre afișele albastre cu ”Atenție, părinți!”. Din nou, sunt avertizată că îmi las copilul acolo pe proprie răspundere, deoarece au cazuri de pediculoză. Sic! De ce nu există vaccin împotriva păduchilor? Să-l las, să nu-l las…? Copilul se strecoară înăuntru în urma altcuiva. Asta e, vom supraviețui și păduchilor.

Îl supraveghez să își schimbe șosetele – da, avem de rezervă, ura!, să își încalțe papucii, mă asigur că educatoarea l-a preluat, o întreb în treacăt dacă la grupa lor mișună păduchii – nu. Iritată, mă invită să fiu punctuală când îl voi recupera la amiază. Am mai întârziat de două ori în ultima lună, sunt suspectă rău. Promit punctualitate maximă.

La ieșire îmi cad ochii pe ceasul din turla bisericii: exact douăzeci și cinci de minute de când am plecat de acasă!

La voi cum e drumul spre grădiniță?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație