Vocea ta: Mi-aş dori să nu mai trec prin asta a doua oară…

elena-volosincu-totul-despre-mame

Când îți iei inima în dinți și povestești partea mai puțin plăcută a vieții cu copilul (la care contribuie și cei din jur)

Mă gândesc cu bucurie că am trecut cu bine peste anumite etape din viaţă fiicei mele, care a împlinit de curând trei ani şi mă gândesc cu groază că o iau de la capăt peste trei luni, când voi naşte a două oară, dacă totul va decurge conform planului.

Anumite amintiri nu mă lasă să mă bucur de reluarea etapelor atât de frumoase în viaţă copiilor noştri. Cei din jur parcă se străduiesc să ne facă viaţă mai complicată.

După ce am născut, în primele săptămâni toată lumea mă condamnă că sunt prea strictă cu igiena şi că bebelșul trebuie lăsat să-şi formeze imunitatea. Oare ce li se părea atât de strict la faptul că le ceream să se spele pe mâini când veneau de afară, că ştergeam praful prin casă la două-trei zile, că făceam duș destul de des pentru că era vară şi transpiram sau la faptul că îmi rugăm soţul, fumător la vremea aceea, să schimbe tricoul cu care venea de la ţigară cu unul curat?

„Mi s-a spus chiar că sunt copii care vomită la ambiţie, numai să fie luaţi în braţe”

S-au acomodat cu regulile de igienă, dar nu au putut înţelege apoi de ce ţin copilul tot timpul numai în braţe. Cum puteam eu să le explic că faţă avea reflux gastric şi, la indicaţia medicului, după fiecare alăptare, trebuia să țin în brațe, altfel vomita totul? Doar cei care au avut bucuria de a fi „botezați” de bebeluşul meu m-au crezut pe cuvânt. Restul au considerat că prea o alint, prea o ţin numai în braţe. Mi s-a spus chiar că sunt copii care vomită la ambiţie, numai să fie luaţi în braţe. Că va deveni dependentă, că nu o să mai scap de braţe până târziu. S-a dovedit în timp că nu a fost aşa.

Am ajuns apoi la etapă diversificării. Doamne, cât de greu a fost! Toată lumea ştia ce trebuie şi cum trebuie şi orice făceam nu era corect. „Cum să nu pun la mâncarea copilului sare, cine poate mânca mâncare fără gust?!” „De ce să nu îi dau căpşuni sau kiwi care au vitamina C, ce e aia alergie, astea sunt prostii” „Cum să nu dau copilului dulce, copiii au nevoie şi de dulce!” Obosisem deja să mai explic tuturor ce gândesc şi nici nu mă mai oboseam să le răspund.

Am ajuns aproape de un an şi toţi s-au obişnuit cu mine, dar am intrat într-o nouă etapă.

„Nu ştiu alţi copii cum sunt, dar al meu a fost un fel de aspirator de gunoaie”

Fiecare ieşire cu copilul la plimbare, începând de la 11 luni şi jumătate – când deja mergea singură destul de bine – a fost o adevărată aventură. Nu ştiu alţi copii cum sunt, dar al meu a fost un fel de aspirator de gunoaie. De la mica înălţime de la care vedea lumea, ochea şi cele mai mici gunoiașe de pe jos şi le adună, după care dorea să le guşte. Preferatele ei erau mucurile de ţigară aruncate peste tot. Am ajuns să urăsc parcurile şi fumătorii. De câte ori văd o mămica în parc fumând şi apoi aruncând restul de ţigară pe jos, deşi parcul este dotat
cu tot ce trebuie pentru fumători, îmi vine să o pozez şi să o postez pe internet. Nu mai spun de mămicile care vin în parc, se aşază pe bancă şi mănâncă seminţe. Da, este posibil aşa ceva.

Da, asta a fost cea mai grea perioadă, a durat cam trei luni. Dar apogeul a fost la un an şi o
lună. Eram într-un parc şi ne plimbăm, noi două. Era o zi frumoasă de toamnă târzie, călduroasă, cu soare şi miros de iarbă uscată. La un moment dat fată îmi cere apa. Aşez geantă pe o bancă şi încep să cotrobăi după sticluţa. În acest timp, o fracţiune de secundă, fetiţă
mea se apleacă şi ia ceva de jos, clasic m-am gândit, după care începe să plângă. Când mă uit la mână ei, strânsese în pumn un excrement proaspăt de câine, maro şi parfumat. A început să se învârtă pământul cu mine, am simţit cum mi se înmoaie picioarele. Am simţit un sentiment de ură faţă de toţi stăpânii de câini în acel moment.

De ce săƒ vii cu câinele la plimbare în parcul de copii, mai ales că la intrarea în  fiecare parc zace pancarda cu semnul interzis? Ce le putem face acestor  oameni care consideră că parcurile sunt toalete pentru căţei? Nu mai  spun de căţeii la locurile de joacă care lătra la copii, dar stăpânul te  asigură că „nu face nimic”. Prin simplul fapt că latră la copilul meu înseamnă că-mi face ceva. Să nu fiu înţeleasă greşit, iubesc animalele, dar fiecare stăpân de animal trebuie să respecte nişte reguli. N-am  văzut nici un stăpân de câine adunând excrementele în urma animalului său.

Dacă aș putea schimba lumea!

Am trecut de etapă cu adunatul de pe jos, am ajuns pe la un an şi jumătate când fetiţa mea dorea să alerge, să-şi consume energia, să se simtă liberă. Dar cum să fiu liniştită când în parcurile de copii, îngrădite şi cu reguli afişate la intrare, se plimbă în voie copii mai  mari cu role şi cu biciclete, supravegheati de părinţii care probabil nu au învăţat să citească. Dar chiar şi dacă nu ştii să citeşti, imaginile sunt clare. Nu o data a fost lovită de bicicletă. Cum să convingem  părinţii să-şi ducă copii cu role şi biciclete în spaţiile special  amenajate? Acum fată mea are trotinetă şi uneori, trecând pe lângă parcul cu topogane, se opreşte şi doreşte să intrăm. Lăsăm trotinetă la intrare şi merge să se joace. Mă întreabă mereu de ce sunt copii care se plimbă cu bicicletele pe acolo, că nu este voie. Ce să-i răspund?

În curând o iau de la capăt şi mi-aş dori să nu mai trec prin aceleaşi  experienţe. Dar lumea nu se schimbă peste noapte din păcate! Dacă aş putea schimbă eu ceva!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație